Doream de mult timp amandoi sa jucam impreuna si dupa alte cautari, ni s-a oferit acest prilej. Fiecare spectacol a insemnat o noua revelatie a talentului lui George Constantin. Inaintea finalului, de pilda, facea o pauza lunga, cum numai el stia sa faca, se linistea si rostea, ca nimeni altul, tragicul monolog. Isi pregatea cu precizie momentele importante, tensionate ale unui spectacol.
Publicul il iubea si el simtea asta. Dupa spectacol, multi oameni ne asteptau in strada, unii cu lacrimi de emotie, sa ne imbratiseze, sa ne multumeasca. Nu credeam atunci ca felicitarile primite vor fi cele din urma pentru George Constantin, ci gandeam ca vom juca multi ani acest text.
Inainte de ridicarea cortinei, ne instalam la locurile noastre si discutam cam un sfert de ora. In februarie? 1994, la o luna de la moarte Ginei Patrichi, mi-a povestit o intamplare stranie. Dupa spectacol, trecand pe langa Gradina Icoanei, in dreptul Teatrului “Bulandra”, a auzit vocea Ginei chemandu-l de cateva ori: “George!” Iar el i-a raspuns prompt: ”Da”. Avusese impresia ca ea era acolo. Tulburat de aceasta intamplare m-a intrebat ce cred ca ar putea sa insemne asta. Cu strangere de inima, am dat din umeri a nepricepere, dar banuiala si spaima imi incoltisera deja in suflet. Simteam ca se va intampla ceva rau, iremediabil. Si s-a intamplat!
Irina Mazanitis
Sursa: "George Constantin si comedia sa umana" de Florica Ichim
No comments: