Picture Background

Sunday, October 23, 2016

Tacerile grele ale lui George Constantin


LIVIU CIULEI (1994): “ In ARTA actorului, in aceasta meserie de actor care oscileaza atat de fragil intre sublim si histrionic, apare rareori unul din cei ce sunt insemnati. Nu vorbesc de insemnatate, ci de cineva care, dincolo de talent, de abilitate, de cunostinte profesionale, de forta dramatica sau comica, poarta in el – nu stim de unde – un semn. George Constantin, indiferent ca juca in comedie sau in drama, trecea intotdeauna mai departe, fiindca sub fruntea lui purta semnul tragic, o rara calitate la un actor, insemnul tragediei. Talentul si meseria il faceau sa reuseasca interpretarea fiecarui rol. Insemnul tragic il insingura si-l ridica, tulburator, peste nivelul interpretarilor obisnuite. In colaborarea sa cu regizorii mari, ei citeau aceasta dimensiune a lui, fara de contur, imponderabilul, inlesnindu-i dezvaluirea. Atunci asistam la momente scenice de o rara si vibranta marturisire, momente pe care le numim cateodata incandescenta scenica. E atat de greu de spus in vorbe de ce si cum se intampla miracolul si sigur nu poate fi cuprins in metode. Prima oara cand am trait, tulburator, aceasta stare la George Constantin a fost in Regele Lear in regia lui Radu Penciulescu. (…)

Intalnirea dintre un actor mare si un regizor mare ingaduie actorului sa-si poarte, parca, in palma darul nepretuit, inmanandu-l spectatorilor. Asa a facut George Constantin si in regia lui Andrei Serban, atingand mari adancimi poetice in rolul din piesa lui Marin Sorescu, Iona. Asa s-a intamplat in filmul Reconstituirea, invelind tragicul sau personal intr-o carapace caustic-cinica, in regia lui Lucian Pintilie. Mentionez doar foarte putin din marea cariera a actorului.

S-a intamplat sa ma intalnesc cu George Constantin intr-una dintre cele mai dificile cautari de adevar scenic din cariera mea. Dupa o lunga gandire, tocmai acel semn al tragicului pe care il purta neafectat, firesc, m-a hotarat sa-i incredintez rolul Prospero din Furtuna de Shakespeare. Colaborarea a fost minunata, desi timida din partea amandurora, in efortul de a ne intalni drumurile, de a ne raspunde unul altuia la intrebari, la exigenta fiecaruia. La premiera am avut amandoi aceeasi reactie. La aplauze ne curgeau lacrimile pe fata. George Constantin a fost un mare Prospero. L-am revazut de curand in acest rol, pe banda video, filmata in timpul repetitiilor, la Centrul de cultura romaneasca de la New York. Am plans la frumusetea interpretarii lui George Constantin.


Poate, comparabila cu puterea culorii in pictura este in arta actorului puterea cuvantului. George Constantin a dezvoltat intr-un stil unic intrebuintarea cuvantului, incarcandu-l cu toata importanta, cu toata densitatea “intelesului”. Intre cuvinte, intre replici, intre tirade, intervine pauza si rareori pauza devine tacere. Tacerile grele ale lui George Constantin erau adanci, “pline de intelesuri”. In pictura personajele nu vorbesc, lipsa vorbei rareori inseamna tacere. Felul in care George Constantin aducea tacerea pe scena – purtand in ea tot ce a nascut-o – il puteai citi in ochii lui, in umerii lui, in pasii lui, in nemiscarea lui. Exista o gravura de Durer in care e prezenta o asemenea tacere, se numeste Melancolia. George stia sa picteze pe scena tacerea tristetii, tragicul ei.”


Sursa:
Florica Ichim
"George Constantin si comedia sa umana"


Sunday, July 3, 2016

Damian Crasmaru - Situatii limita pe scena

Damian Crasmaru

Jucam la Sala Mica “Dona Diana” de Camil Petrescu, dupa Moretto. Asa cum se stie, o piesa de epoca, in costume bogate, ilustrand renasterea spaniola. La unul din spectacole, tocmai cand ma pregateam sa sustin un monolog important, vad cum pe scarita laterala, urca din sala un spectator. Patrunde in scena si, fara sa stea o clipa pe ganduri, ma apuca usor de brat, se apleaca la urechea mea si ma intreaba cu cea mai desavarsita candoare: “Nu stiti unde as putea gasi pe aici un pahar cu apa? As vrea sa iau un antinevralgic… Am o migrena cumplita…” Inutil sa vamai  spun ca toti colegii mei au inmarmurit. Ramasesera ca niste marionete de sforile carora papusarul uitase sa mai traga.  In sala un scurt murmur. Sa fi crezut unii spectatori ca mi-a sarit in ajutor sufleurul, pe care eu nu l-as fi putut auzi altfel decat daca-mi sufla direct la ureche? Ar fi fost minunat… Fapt e, ca dupa ce i-am dat informatia si spectatorul nostru a parasit sala pe calea indicata, eu am avut, intr-adevar, mare nevoie de sufleur. Nu-mi mai ramasese in memorie nici o virgula din monologul pe care urma sa-l rostesc… Dar, in sfarsit, cu greu, am trecut peste acest moment. Am parasit scena obosit, de parca as fi jucat al treilea spectacol in aceeasi zi. Iar la urmatoarea intrare, surpriza, adica spectatorul, ma astepta, rabdator, la arlechin. Am vrut sa-l evit, dar era prea tarziu. Bratul meu se afla deja in mana lui. L-am intrebat, disperat: “Ce mai vrei, domnule?” “Nimic, mi-a raspuns. Vreau doar sa va multumesc”.

Amintire consemnata de Ion Golea

Sursa:
Teatrul National Bucuresti
CAIET 60


Dinu Manolache - Un Hamlet pentru maine

Dinu Manolache

Actor de multiple disponibilitati, totdeauna inconfundabil in atitudine si expresie, serios in tot ceea ce joaca, profund, profesionist, sigur de vocatia sa, Dinu Manolache a devenit, iata, la sase-sapte ani de la terminarea Institutului de teatru, un actor reprezentativ pentru generatia sa, cu personalitate si stil. E o veritabila promisiune, nu insa in sensul ca va crea, maine, mari roluri, ci fiindca, astazi, creeaza mari roluri. Personajele interpretate de el, indiferent de intindere, au o fizionomie particulara, au autenticitate, au o stare de spirit ce la diferentiaza. Dinu Manolache nu mi-a dat impresia niciodata ca se joaca pe sine, ci ca are harul si inteligenta de a intruchipa existente dintre cele mai complicate. In rolurile lui, de aceea, triumfa nu numai sensibilitatea, naturaletea, nu numai o dezinvoltura de artist innascut, ci si o stiinta, de-a dreptul surprinzatoare pentru experienta unui actor tanar, a compozitiei si elaborarii riguroase. In datele unei compozitii meticuloase, in acelea ale elaborarii pana la detalii, se situeaza, asadar, personajul din Ivona, principesa Burgundiei, spectacol in care insasi forma are semnificatia unei teme. Sigur, nu trebuie uitat ca Dinu Manolache, fiind actor la Teatrul Mic, a avut sansa sa intalnesca atat o scena de prestigiu, cat si o veritabila scoala de teatru. O sansa pe care o valorifica, fara indoiala, cu stralucire si in Amurg burghez. Rolul de aici nu presupune, ca acela din Ivona… numai stiinta a compozitiei, numai inteligenta si capacitate de adaptare la o forma de spectacol, la un registru stilistic in ultima instanta, ci si un fond particular de simtire, acea fragilitate interioara in masura sa surprinda si redea inefabilul unei fiinte traumatizate, misterul si fiorul ei. Si, de buna seama, nu numai atat. Caci Filip, in interpretarea lui Dinu Manolache, devine o ipostaza umana sfasietoare, de un tragism pur, convertit in mit si simbol, personaj realmente cutremurator in nevinovatia si tensiunea cu care isi traieste conditia. Vazandu-l pe Dinu Manolache in Amurg burghez am avut revelatia unui posibil Hamlet, altul decat cel al lui Iordache si Caramitru, sigur tot unul de referinta, emblematic, pentru o noua generatie de actori.

I.C.

Sursa:
SPECTACOL
Almanah TRIBUNA

Aprilie 1988


Friday, May 27, 2016

Gheorghe Dinica - In cautarea busolei

Clasa, cu profesoara Dina Cocea in mijloc.

La aniversarea a 40 de ani de la absolvire a promotiei de actori 1961, unul dintre ei, Alexandru Lazar, scria intr-o prezentare despre colegul sau Gheorghe Dinica: “El este peste noi toti cu zece capete. Capete de balaur, pe care n-a reusit nimeni sa i le taie. Si cand ma gandesc ca Gigi era mereu “trantit” la examenele de admitere… N-am reusit sa aflu niciodata misterul. Moni, Fintesteanu, Loghin au gresit tot asa cum a gresit si Nottara – in tinerete – cu Ion Manolescu, Ion Sarbul, Ion Manu”. Cum adica? A dat de trei ori examen de admitere si a cazut? Unde au fost proniile, pe care tocmai le-am laudat? Moni Ghelerter, Ion Fintesteanu, G. Dem Loghin n-au vazut ce au sesizat ochii scrutatori ai Dinei Cocea? Uite ca nu… Nu-mi place,nu credeam ca o sa introduc, la numai cateva randuri, un amendament la isprava sublima a gratiilor dintre stele, dar daca asta e realitatea, o luam in seama si o consemnam ca atare. N-a pomenit-o nici Dinica in putinele interviuri acordate, semn ca nu i-a dat importanta si n-a avut pentru el o conotatie asa-zis dramatica. Trecem, asadar, si noi peste triplul episod si intram cu Gigi… cum ii spuneau colegii… pe portile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din bulevardul Schitu Magureanu nr. 1.

Cati au intrat cu el, in 1957, cine mai stie, dar stim cati au terminat in 1961: 55. Cifra record, am spune, egalata in 1994, dar depasita in 1963 de promotia cu 62 de absolventi.

Avea 23 de ani, o experienta de artist amator de vreo 6-7 ani, care i-a inlesnit acomodarea cu spatiul conventional de iluzii si cu prezenta, pentru altii inhibanta, a publicului din sala. “Ca artist amator am jucat foarte mult – ii spunea el lui Valentin Silvestru, intr-o convorbire a acestuia cu alti trei actori din generatii diferite, Stefan Ciubotarasu, Dina Cocea, Toma Caragiu. M-am familiarizat cu scena, am dobandit priceperea de a gandi asupra fenomenului artistic, de a intelege rosturile spectacolului”. Adica primele elemente care dau consistenta unei participari la actul interpretativ care, pe langa propria expresie a fizionomiei create, care, impune si o integrare in expresia teatrala de ansamblu, care inseamna o suma de relatii. Fizice, psihologice, rationale. Cu talent si intuitie, se pot armoniza; cu studiu si aprofundare se pot construi. “Institutul a ocazionat ivirea catorva linii directoare in haosul de impresii, aspiratii scenice. M-a invatat sa-mi organizez munca, sa descopar structura interioara a rolului si, totodata, sa percep unitatea spectacolului”. Ei, asta e ceva mai mult. Organizarea muncii, inseamna dirijarea eforturilor pe etape bine proportionate de pregatire, ca intensitate si cunoastere; structura interioara a rolului e un segment care nu se dezvaluie din replici, ci, de cele mai multe ori, din tacerile dintre replici, cand le cauti, le discerni sau nu mai ai nimic de spus si aparent nu esti acolo; unitatea spectacolului e altceva decat simpla intelegere a rostului sau, a mesajului, daca expresia n-ar fi fost depreciata de o prea indelungata folosinta propagandistica, e stil si esenta estetica, mai greu de perceput fara o pregatire temeinica.
-          Cine v-a fost profesor? intreaba, in convorbirea citata, criticul Valentin Silvestru.
Si Gheorghe Dinica raspunde:
-          Spre norocul meu, artista emerita Dina Cocea. Folosind o solida metoda teoretica, de studiu, ne invata mai ales sa gandim si sa capatam idei. Asistentul, regizorul Ion Cojar, staruia asupra amanuntului in munca la rol, pe cand profesoara avea viziunea de ansamblu. Au format impreuna un foarte interesant cuplu pedagogic.

Retinem stimularea gandirii, ca orientare prioritara in metoda pedagogica aplicata la clasa si staruinta asupra detaliului, de ton, de gest, de miscare in compunerea unui rol. As adauga si a privirii, daca as stii ca expresia ochilor poate fi studiata si determinata intr-un fel la cursurile de actorie, in afara de cateva indicatii sumare pentru anumite momente, gen “privesti cu groaza, cu bucurie, cu duiosie sau mirare”. Dar banuiesc ca jocul ochilor nu se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente si inexpresive de care am avut parte in multe spectacole intr-o jumatate de secol, cand ma intrebam chiar daca persoana invesmantata elegant si ceremonios acolo e aievea in haine sau ar trebui sa fie. Sigur, asta e un dar de la natura, il ai sau nu-l ai si fiinte deosebite te atrag cu privirea ca un magnet, in sensul celor spuse de Caragiale la prima intalnire cu tanarul Eminescu – “niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. (“In Nirvana”). Eroul meu ne pironea cu privirea vreo douazeci de minute in “Tache, Ianke si Cadar”, cum am spus, fara sa spuna nimic si fara sa aiba nimic de facut, dar privirea aceea intensa se fixa cu ceva asupra noastra, nelamurit si tainic, ce incercam sa citim, sa descifram, pentru ca era clar ca personajul sau stia mai multe decat se rostea si ne transmitea asta. Daca l-as intreba ce, ar spune “ei, nimica, priveam”. Da, dar cu o intensitate anume, cum spunea tot Caragiale, care sa se potriveasca cu expresia si sa atraga atentia. N-are importanta cum o numim, fiecare identifica ceva posibil, mai mult sau mai putin adevarat, corespunzator cu faptul, important e ca ne capteaza atentia catre un mesaj necunoscut, un mister al universului spiritual care poate fi nedefinit, dar tocmai prin asta demn de interes.

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Histrion de cursa lunga – GHEORGHE DINICA” 


Irina Rachiteanu - "ca un mac intr-o holda"

Irina Rachiteanu-Sirianu

“Orasul cu fete frumoase si salcami” – il numeste Fanus Neagu, certificand si intuitia literara a lui Mihail Sebastian. Si daca erau fete frumoase in Braila, sigur ca intre ele Carmen si Irina apareau si mai frumoase prin inteligenta, cunostinte, haruri poetice si artistice etalate sau nu, distinctie morala. Cat a rodit frumusetea Irinei in numai cativa ani, ne spune, intr-o marturie tardiva si emotionanta, scriitorul Ion D. Sarbu, scapat din razboi in 1944, care a intalnit-o intr-un sat din Ardeal, unde ea se refugiase cu trupa lui Victor Ion Popa la 24 de ani.


“Disperat, flamand, o iau peste dealuri si, spre seara, in 25 august 1944, ajung in comuna Cioara (intre Cugir si Vint)… A doua zi, refacut, spalat si bine hranit… traiesc cea mai mare emotie de dupa… eliberare. Primul om pe care il cunosc este Victor Ion Popa, directorul trupei “Munca si Lumina”, care se gasea refugiat cu intreaga sa “echipa” in aceasta bogata si ferita asezare romaneasca (numita mai tarziu Saliste – n.m.).

Frumosul si elegantul “lord” al echipei era Geo Barton… de brat cu o vetusta umbra al carei nume imi scapa. Si erau, pe langa acesti mai varstnici actori, doua dive: Raluca Zamfirescu (care recita frumos) si… si… o alta actrita de care, pe loc si mortal, m-am indragostit ca un Werther postbelic (…) ma uitam atent la fata asta care era ca un mac intr-o holda (…) Sirop si stele, poezii soptite sub o salcie, un trandafir adus seara si depus pe pervazul pridvorului… Ma cataram greu, noaptea, spre geamul ei: zidul era gros, casa veche avea ferestre vechi, zabrelite. Era dumnezeiasca in camasa ei de noapte, o tineam de maini, veneau spre narile mele flamande efluviile de rai ale respiratiei ei de femeie calda si dornica… Tin minte o rochie rosie cu buline negre, buze rosii, par negru, un mijloc de vestala si niste ochi in care duiosia parea ironica si ironia era ca o cravasa dulce. Mereu fugea, scapa, nu reuseam s-o cuprind, s-o musc, s-o opresc. Acum stiu ca se juca cu foamea mea, era cea mai frumoasa fata din cate am cunoscut (…) amintirea acelor cateva zile, cateva seri, pe care le-am suferit in umbra divina a frumusetii ei superbe si invoalte, mi-au ramas in inima mea – pe atunci curata ca lacrima – ca o calatorie magica prin Arcadia, de mana cu Euridice. Fiindca si azi ii aud glasul recitandu-mi molcom Eminescu, Bacovia, Arghezi; si ma bucur acum, cand insemn aceste randuri, ca pot aluneca inapoi spre acele infiorate clipe in care, dupa ce am cunoscut moartea, si spaima de moarte, mi-am racorit arsura anilor tineri langa aceasta minune care era si poezie si teatru si dragoste; si intalnire si despartire si bucurie si, mai des, multa, multa, dulce suferinta” (Ion D. Sarbu catre N. Carandino; revista “Teatrul azi” nr. 1-2/2001, pag.54).

Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Cu ochii deschisi”
sau
IRINA RACHITEANU-SIRIANU


Saturday, May 21, 2016

Si ei au fost copii... Adrian Pintea

Adrian Pintea

"Adrian a fost o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos — mai ales fata de mama sa. Era extrem de generos — isi dadea cu drag ultima jucarie oricarui copil ar fi dorit-o, statea aplecat ore intregi peste o coala de hartie si renunta doar cand desenul prindea viata. Tata, care l-a invatat sa cante la vioara, i-a trezit in asemenea masura pasiunea pentru muzica, incat era de neconceput sa nu devina un muzician stralucit. Dupa ce a citit toate cartile pentru copii din biblioteca, a inceput sa scrie cartile lui. La scurt timp, personaje istorice reale si imaginare au invadat cartierul si apoi orasul: Mihai Viteazul, Robin Hood, Decebal, indieni, cowboys, ofiteri, Sherlock Holmes, imparati si cersetori au fost interpretati cu atata convingere", isi amintea sora sa, Rodica Austin, intr-un interviu.

Sursa text:



Friday, May 20, 2016

Dida Solomon-Callimachi

Dida Solomon-Callimachi

In stagiunea 1927–1928, intre zidurile teatrului din Sarindar se desfasoara o aventura teatrala interesanta, chiar daca soldata cu un esec. Dida Solomon-Callimachi inchiriaza sala pentru compania privata pe care tocmai o infiintase si care se numea Teatrul I.L. Caragiale.

Ca sa vina in Sarindar, Dida Solomon parasea Teatrul National. Fusese angajata acolo in 1921, dupa absolvirea Conservatorului, unde studiase cu Nottara. Era o actrita inteligenta, de o frumusete aparte, cu afinitati pentru autori ca Strindberg, Ibsen, Wedekind, Wilde, Cehov, Pirandello – autori jucati ocazional si la noi, fara a constitui insa pilonii politicii repertoriale nici la teatrele nationale, nici la companiile private. Totodata, o atrageau teatrul si arta de avangarda, impartasind aceste gusturi si preocupari cu sotul ei, Scarlat Callimachi.

Are uriasa sansa sa debuteze pe prima scena a tarii in rolul titular din “Domnisoara Iulia” de Strindberg, spectacol cu premiera in aprilie 1922, in care evolua alaturi de G. Ciprian, interpretul valetului Jean. A fost o creatie exceptionala, pe masura complexitatii rolului, o creatie aclamata de critici si care o recomanda pe tanara actrita pentru roluri de profunzime, de traire intensa. Asadar, ce a putut-o determina sa plece de la National?

Raspunsul scurt este ca nu a mai fost distribuita in roluri pe masura potentialului sau. Intrucat nici ulterior nu i-au suras multe sanse, intalnim aici cazul – extrem de rar pentru un actor – in care debutul coincide cu apogeul carierei artistice. Un raspuns mai lung (si, poate, mai partinitor) formuleaza Ilarie Voronca, el oferindu-ne posibilitatea sa aruncam o privire in culisele Nationalului:

„O intreaga evolutie a ramas teatrului romanesc necunoscuta. Niciodata geniul lui Claudel n'a tulburat intrigele si ingamfarea culiselor de la noi. In treacat doar s’au rostit nume ca Wedekind, Kaiser, Hasenklewer. Strindberg, o exceptie. Desigur ca, necunoscut fiind aportul acestora, cu atat mai stranii vor parea acei care, continuandu-i, au ajuns la rezultate si mai indraznete. Acest prim neajuns, al ignorantei, se complica insa cu un altul mult mai dureros. Intru realizarea teatrului pur, e nevoie de artistul fulger, artistul-dinamita, artistul-artist. Pe acesta mediocritatea il inlatura cu bagare de seama. Teatrul romanesc castigase (prin ce fericit hazard?) un extraordinar interpret al lui Strindberg: D-na Dida Solomon. Dela venirea D-lui Corneliu Moldoveanu la directia Teatrului National, talentul puternic al D-nei Dida Solomon n’a fost utilizat in nici un spectacol. In schimb, afisele sunt zilnic intesate cu mereu aceleasi nume de gaste limfatice si nazale. (...)
Sistemul gasit de actualul director e ingenios. Cu pretul unui rol daruit bine, un articol de lauda intr-un ziar raspandit. Si totusi o intrebare trebuie pusa: De ce talentului izbind dur ca un aruncator de disc, temperamentului desavarsit al D-nei Dida Solomon (poate una din cele mai depline personalitati ale Teatrului contimporan) nu i-a gasit pana acum Directorul Teatrului National nici un rol spre interpretare? (...) Fenomenul inlaturarei treptate s’a petrecut cu aceeasi precizie si fata de un alt admirabil temperament: D-na Almajan-Buzescu.”

Acuzatiile lui Voronca sunt insa si mai grave (nu stim cat adevar se ascunde in ele, dar probabilitatea trebuie luata in calcul): „Alaturi de mediocritatile perindandu-se invariabil ca un peisagiu de panorama, glasul sculptat in marmura si gestul de unda, nesovaielnic, al D-nei Dida Solomon ar fi salvat prestigiul atator spectacole. O lamurire ni se ofera simplu: antisemitism. (...) Antisemitismul e insuportabil  oriunde, dar mai cu osebire, in cadrul inteligentei si artei (s.n.).” Intr-adevar, Dida era evreica. E greu de stabilit cat a contat acest lucru in colectivul de la National, dar se pare ca a contat pentru familia sotului ei, care l-ar fi dezmostenit din cauza acestui mariaj.

Oricum, intelegem de ce actrita, desi tanara si lipsita de experienta manageriala, se lanseaza intr-o intreprindere dificila cum este fondarea unui teatru privat. Din trupa mai faceau parte G. Ciprian, M. Gingulescu, V. Valentineanu, C. Hociung, Mitzi Ignatescu, Angela Lunceanu s.a. – unii fiind recrutati dintre tinerii care participasera, asemenea Didei, la putinele tentative de teatru avangardist de la noi (spectacolele stilizate ale Gruparii Insula).

Teatrul Caragiale este inaugurat cu “Ministrul de Gh. Braescu, o satira politica in regia lui Sandu Eliad, care nu se bucura insa de succes si care, la drept vorbind, nu corespundea programului trupei, dar care fusese aleasa din ratiuni comerciale. Se reia “Domnisoara Iulia” (tot in interpretarea Didei Solomon si a lui G. Ciprian), apoi este pusa in scena piesa “Camarazii” de Strindberg – „in bizara regie a lui Sternberg si-n decorurile originale ale lui Maxy”, in registrul realismului simbolic. Abia “Ratatii” de H.R. Lenormand (regia: Sandu Eliad, decoruri: Maxy, cu Dida Solomon si Al. Critico in rolurile principale) se bucura de un anume succes, dar intre timp se acumulasera datorii, si compania se desfiinteaza.

Peste ani, in 1939, cu ocazia altei montari a piesei lui Lenormand, la Compania Bulandra (regia: Soare Z. Soare) – un spectacol nereusit in opinia criticului – N. Carandino isi amintea ca, „la Teatrul Caragiale, d. Sandu Eliad, desi cu mijloace mai reduse, desi pe o scena mai putin utilata din punct de vedere tehnic, a reusit sa inchege pe vremuri un spectacol din care publicul a pastrat vie amintirea Didei Solomon, a lui Al. Critico si a lui N.N. Matei, pe langa obsesia dramei”

Sursa:
Daniela Gheorghe
“Din istoria scenelor bucurestene: Sala din Sarindar" (I)


Friday, May 13, 2016

Si ei au fost copii... Liliana Tomescu

Liliana Tomescu si mama Valentina

Amintiri...

Fragment dintr-un interviu cu doamna Liliana Tomescu in dialog cu doamna Silvia Kerim.

"- Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.

- Iar mama?


Liliana Tomescu si mama Valentina

- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...

- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!

- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.

- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?

- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul III..."


Sursa foto: Oreste Florian
Sursa text: http://www.formula-as.ro/2006/724 (fragment)


Tuesday, May 3, 2016

George Constantin - Poate "cel mai mare"!


In anul 1955, pe scena din subsolul Ateneului Roman, se repeta "Barbierul din Sevilla" de Beaumarchais. Era clasa Maestrului Baltateanu: anul IV. Repetitia o conducea Vlad Mugur, pe atunci asistentul Maestrului Baltateanu. Urmaream repetitia din ultimul rand al salii, asteptand sa se elibereze actorii pentru repetitia la "Tragedia optimista" de Vsevolod Visnevski, pe care o conduceam eu in calitate de preparator la clasa paralela, tot de anul IV, a doamnei Aura Buzescu. La un moment dat intra in sala marea profesoara-regizoare Marietta Sadova. Se aseaza la un capat de rand, cam pe la mijlocul salii, si dupa ce l-a urmarit cu mare atentie pe George, mi-a facut semn sa vin la dansa. Si-a dus mana la gura si s-a aplecat spre mine soptind: "Draga Cojar, uita-te la baiatul asta. Eu l-am vazut in acelasi rol pe De Max, asta e de pe acum peste Max. Tine minte, asta va ajunge mare!".

In "Tragedia optimista", George juca pe Ofiterul alb - prizonier tinut ostatic de catre anarhistii care pusesera stapanire pe nava. Distributia foarte numeroasa era acoperita de studentii ambelor clase. Astfel se sudau cele doua grupe ce au format celebra "Serie de aur". Mircea Albulescu - Alexei, Gheorghe Cozorici - Vainonen, Victor Rebengiuc si Ion Buleandra - cei doi plutonieri, Titi Rucareanu - un ofiter alb, pereche cu George, Constantin Rautchi - Marinarul ragusit, Amza Pellea si Geo Saizescu - o pereche de anarhisti, Draga Olteanu Matei - o batrana, Anca Veresti - Femeia Comisar, Gheorghe Ferra - Capitanul vasului, Nae Floca - un botman, Eugen Todoran, actualul regizor TV - Seful de echipaj si altii alcatuiau distributia primului spectacol din tara cu "Tragedia optimista", din care Vlad Mugur si-a ales distributia spectacolului pe care l-a montat la Craiova si in care a inclus-o si pe Olga Tudorache.

Intrarea lui George in scena era gandita pe zgomotul produs de huiduieli si agresivitatea fizica (imbranceli, scuipaturi, pietre si gunoaie aruncate) a marinarilor anarhisti. Imaginea Umilintei, a Demnitatii ranite, o privire de profunda intelegere a turmei dezlantuite care "nu stie ce face" din partea Ofiterului din Armata tarista jucat de George n-a avut nevoie de nici o "regie", de nici un fel de aranjamente, de reactii scenice si de expresivitate. Totul se ordona conform cu atitudinea lui George. Toata suflarea din scena se supunea si se modela conform vointei tacute, dar incarcate de forta uriasa a personalitatii lui. Privirea si tacerea lui George inlocuiau cuvintele si autoritatea acestui om superior se impunea deopotriva colegilor din scena ca si publicul, care aplauda la fiecare reprezentatie iesirea sa dupa acea mica scena.

Intre noi, colegii de la Institut (desi in mod explicit nu se puteau remarca diferente, deosebiri de comportament), functiona un soi de respect, apreciere implicita, recunoastere a personalitatii, a talentului sau iesit din comun.

Aceasta recunoastere, acest fel special de ierarhie acceptata, a continuat sa functioneze intre colegii sai pana la plecarea sa definitiva.

Se puteau discuta intre artisti multe, se puteau face clasamente, toate pana la George Constantin. Aici era un "finis terrae", un punct greu de pus in discutie, dar acceptat fara conditii, ca o realitate indubitabila. Era deja din Istitut cel mai complet, poate "cel mai mare". Predictia doamnei Marietta Sadova s-a implinit.

Ion Cojar (1998)


Sursa text:
Florica Ichim 
"George Constantin Si Comedia Sa Umana"
Editura Gramar, Bucuresti, 1999


Thursday, April 28, 2016

Si ei au fost copii... Stefan Radof

Stefan Radof
(…) Din 1944 si inca la vremea cand eram eu elev, trupa Teatrului National din Bucuresti, al carui sediu fusese distrus, si-a tinut o parte dintre spectacole in sala de festivitati a Colegiului Sf. Sava, restul jucandu-se in sala din Piata Amzei. 
Elev fiind, am avut sansa sa vad mai multe spectacole, pe gratis: Insir-te margarite, in care jucau Lili Carandino - Ileana Cosanzeana (data afara din teatru in '48 ca dusman al poporului, pentru ca era sotia marelui critic si ziarist N. Carandino, din lotul fugarilor de la Tamadau, ca si Mircea Septilici, de altfel); Mircea Angelescu - Fat Frumos; Agepsina Macri Eftimiu (sotia lui Victor Eftimiu) - Muma padurii; N. Brancomir - Zmeul zmeilor etc. 
Atunci a debutat marea actrita Eugenia Popovici, intr-un rol de travesti, un copil nebun, in piesa sau scenariul dupa Arleziana de Prosper Merimee... Oricum, mai fusesem la teatru cu parintii - tatalui meu si mai ales mamei le placea sa mearga la teatru si chiar la teatrul pentru copii. Numai ca, de data asta, era mai misterios, eram complici: ei se faceau ca nu ma vad, stiau ca fug de la ore si ma lasau sa ma strecor pe furis pana in preajma culiselor. Dupa ce ii vedeam pe actori cum se schimba si se machiaza, fugeam repede in sala, sa-i vad jucand. Ei bine, tocmai asta mi se parea uluitor, simteam ca aici e secretul, transformarea asta uluitoare ma fascina, plonjam in aceeasi lume secreta in care ma initiase candva bunica mea, Zmeoaica. Asa a inceput sa-si faca loc in sangele meu microbul teatrului. Colegul meu de banca, Nicu Dobritoiu, care va deveni si unul dintre cei mai buni si devotati prieteni, era baiatul administratorului Casei Artistilor din strada General Berthelot, unde unii dintre idolii mei chiar locuiau. Eu inca nu eram sigur ca vreau sa urmez aceasta cariera, mi se parea un ideal prea inalt pentru mine... Pe de alta parte, cand i-am pomenit tatei, in treacat, de actori, mi-a dat o replica de neuitat: "Actorii? Teatru? Ehei, baiete... cand eram picolo la Caf? de la Paix, aveam cu totii o vorba: 'Fereste mustarul, ca vin actorii!...'. Putini dintre ei erau cu adevarat mari, restul erau de umplutura, niste ratati". 
Nicu Dobritoiu si cu mine ne-am inscris, asadar: el la Scoala Medie Tehnica de Comert, eu la o scoala profesionala de comert. Amandoua functionau in cladirea fostului Liceu Evanghelic Sf. Gheorghe, pe Calea Victoriei. Am terminat-o in doi ani; scoala era de trei si toti cei care veniseram din licee intraseram direct in anul doi. Am fost repartizat ca vanzator la Ferometal - in comertul socialist -, in unitatile caruia facusem si practica. Idealist cum era, tata mi-a zis: "Lasa, nu-i nimic mai baiatule, comunistii astia n-or sta cat lumea. Du-te si continua sa faci scoala asta de comert si daca poti si facultatea. Invata economie, ca asta-i viitorul". 
Apropo, in urma cu doi ani am aflat de cand am eu dosar la Securitate: de la varsta de 16 ani, din 1950, cand lucram la Ferometal... 

Am dat diferentele necesare si am mers mai departe, mai intai la Scoala Medie de Comert serala si apoi la zi, la Scoala Medie de Comert Exterior nr. 2, devenind astfel din nou coleg cu Nicu Dobritoiu. Mi-am julit coatele incercand sa imit scena caderii lui Emil Botta cand lesina in Othello. De cum vedeam un spectacol, dam fuga la Biblioteca Universitara, fosta Biblioteca a Fundatiilor Regale, unde ascultam si muzica, la casti... Pana la arestare si dupa, acolo ne faceam veacul. 
Viata in cartier incepea sa se degradeze: in toamna lui '47 - anul foametei -, ne-am trezit intr-o noapte ca cineva ne sparge vitrina cu un pietroi; pana sa ajunga tata, infractorul fugise; dimineata, am gasit scris pe unul dintre peretii de la intrare: "La Jean Speculantul". Tata a spus doar atat: "Baiete, asta e, se simte c-au venit bolsevicii in tara, ne-asteapta vremuri grele. A inceput lupta de clasa, cum zic ei". Si oftand a adaugat: "Biata Gerda, ce-o fi facand? Si fratii ei la fel?!...".
Gerda avea vreo douazeci de ani cand mama o adusese la noi, prin toamna lui '44, ca sa-mi fie Fraulein, de fapt sa ma invete mai departe germana. Era svaboaica de pe langa Sibiu. In toamna lui '45, a aflat ca parintii si fratii ei fusesera luati de rusi si deportati in Siberia. Mi-aduc aminte ca, dupa plecarea ei, tata m-a avertizat: "Daca mai spui un cuvant in germana, te mananc...", la care l-am intrebat: "Nici in gand?...". "Ma, nu face pe prostu' cu mine daca nu esti!". Tot atunci i-a dat drumul si baiatului de pravalie: "Gavrila, du-te si te da cu astia, inscrie-te in brigazile de munca, fa-te brigadier, la Viseu sau la Agnita Botorca, unde-o fi, dar nu uita niciodata ce te-am invatat, asa cum si pe mine m-au invatat altii!".
Imediat dupa razboi, incepuse o vizibila descatusare a tineretului, aparusera chiar unele manifestari nonconformiste, prin saloanele de dans se canta jazz, se nascuse o moda si in vestimentatie, "Malagamba", lansata de celebrul baterist cu acelasi nume de la Savoy: pantalonii stramti, pana la manseta lata de doua degete; sacoul colorat, cu umerii lasati; palaria cu borurile late si calota turtita; cravata lunga, gen fitil si pantofii cu talpa groasa de crep sau de anvelopa de automobil; la misto, li se mai ziceau si "pantofi cu etaj, fara lift". Mergeam si noi, "gasca", la saloane: la Locomotiva, langa Podul Basarab, la Grivita, ba cateodata ajungeam si-n centru, la Zissu, pe Batistei....

Ma departam din ce in ce de "gasca", de altfel nici unul dintre noi nu mai avea chef, eram derutati, speriati, nu stiam incotro s-o luam. Horatiu si Victor, copiii domnului Lungu, s-au mutat la Deva; Paul Florea, cu care m-a prins tata fumand si band secarica, a disparut si el; tarziu, cand eram deja actor, ne-am intalnit: ajunsese judecator. In rest, doar salcia de la coltul strazilor Caraiman si Mihai Viteazul, unde ne faceam veacul seara, a mai ramas o vreme sa ne planga... 
Tara era jefuita de Sovromuri: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrom peste tot. Marea Prietena isi pusese consilieri in toate domeniile, pana si in teatre. 
Am urmat o scoala infecta, de neimaginat, in care se preda: Economie politica si marxism-leninism; Istoria PCUS; Istoria PCR; Contabilitatea in partida simpla (cea fireasca, in partida dubla, fiind socotita capitalista); limba rusa; celebra Istorie a Romaniei a lui Roller; pana si Matematica era cenzurata, se preda pana la logaritmi, restul fiind considerat matematica idealista... Tata si-a aruncat odata ochii prin ce citeam si, dupa un timp, m-a intrebat: "Mai, Stefane! Dupa ce se elibereaza proletariatul asta, al vostru, din lanturi, cu ce se ocupa?". Eu am ramas paf si m-a umflat rasul, dar el a continuat: "Sa-ti spun eu, ca-l cunosc mai bine: sta cu mainile in buzunar si se uita la tine, care muncesti, si rade; sau si le vara in buzunarele tale ori ale altora, ca n-are; si de unde sa aiba daca e hot si puturos?". 
La sfarsitul lui '52, am terminat scoala si am fost repartizat la Banca Nationala a Romaniei. La scurt timp, pe 3 martie 1953, chiar in ajunul inmormantarii lui Stalin, am fost arestat. Am fost condamnat la 5 ani de temnita grea, din care nu am facut decat un an si jumatate, deoarece a intervenit amnistia datorata Conventiei de la Geneva. Pe tata il ridicasera in '51, pe mine in '53. Dupa doi ani, tata a iesit si astfel s-a putut lupta sa ma elibereze si pe mine. Norocul meu a fost ca s-a desfiintat vestita inchisoare de reeducare pentru tineri si minori de la Targsor, langa Pitesti...
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii functionau. Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale DGSM (un fel de lagare de munca), iar dupa liberare, in 1958, am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru, unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca hamal la OCL Alimentara 23 August in halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana in toamna anului 1960 cand, in sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu in prima tentativa, si a rectorului, maestrul Costache Antoniu, la clasa caruia am si absolvit in 1964. (…)

Stefan Radof

Sursa foto: cinemagia
Sursa text: Ziarul Financiar din data de 01.09.2006

Sunday, April 24, 2016

„Nu sint turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”

Rodica Tapalaga si Octavian Cotescu

Rosu, galben, albastru, verde... culorile se rotesc, ii invaluie si un curcubeu ii infasoara, ametind pe cei doi indragostiti — pe unicii reprezentanti ai omenirii in acea clipa pe pamint, El si Ea, care s-au descoperit uimiti, fermecati, si incep sa pluteasca, transfigurati, de nerecunoscut, printre nori si stele, suiti pe baloanele visului. 

R. Tapalaga, V. Voiculescu-Pepino, F. Buref
Asistam aici la un excelent moment teatral. Metafora nasterii sentimentului e construita in linii grave si hazlii, colorindu-l in permanenta in aceste tonuri contradictorii ce-i dau o alternanta dinamica. Analizind alta data prima montare a piesei Ecaterinei Oproiu, un critic observa ca in reprezentarea regizorala se ofera doua solutii : “Alaturi de autoare sau alaturi de eroi". Observatia e justa, si — hotarit lucru — Valeriu Moisescu, regizorul spectacolului de la Teatrul „Bulandra", si-a propus sa se alature autoarei, comentind impreuna cu ea, cu intelegere sau cu ironie, cu verva sau cu melancolie, dar totdeauna lucid, cenzurat, elanurile si avatarurile cuplului. 
O. Cotescu, R. Tapalaga
Montarile anterioare ale piesei “Nu sunt turnul Eiffel” au dovedit ca structura specifica a textului presupune o constructie scenica, cere o arhitectonica plastica, apta sa dea dinamism acestui perpetuum mobile dramatic. Valeriu Moisescu a trasat actorilor sarcina crearii unei miscari continue, a unui flux de vitalitate si energie in torent, lansindu-i singuri pe o racheta sau, cu alte cuvinte, pe scena centrala, pe scena-platforma, inconjurata din toate partile de priviri. Aceasta inlatura senzatia constructiei si mecanismului, dind o aparenta de simplitate, de comunicare directa si nestinjenita cu publicul. Dar aceasta scena obliga, constringe chiar la o teatralitate accentuata, la o conventie continua, acuzata si hiperbolizata. 


Dumitru Furdui in "Jurnalul unui nebun" (Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra")


O fata ingusta, un nas prelung si doi ochi albastri, ce surprind prin neobisnuita lor rotunjime, un trup subtire de adolescent — Dumitru Furdui pare genul de actor parca anume indicat sa incarneze un personaj specific, si anume „le pauvre type", omul necajit din diverse epoci si de pe diverse meridiane... N-a jucat mult, si pina la “Jurnalul unui ne” n-a parcurs roluri de mare respiratie. Dar aparitiile lui s-au retinut intotdeauna. A debutat pe scena fostului teatru  „Nottara", in rolul episodic, dar vibrant, al adolescentului din “Hotel Astoria”. Ni-l amintim si in alte spectacole: micutul domn Dudley H. Botwick si vocea lui inecata in timiditate, cerind-o insistent la telefon pe o anume Elsie... (“Clipe de viata”); privirea sugubeata cu luciri candide, care a colorat in tonuri idilice chipul pastorului natarau, Sylvius, din “Cum va place...” 
Cind recita, fragilitatea lui fizica, ce sugereaza parca pe supravietuitorul unor mari cataclisme, se incordeaza in otelirea gindului. Recitindu-l pe Whitman, Furdui ne convinge ca omul este o subtire „trestie ginditoare". Este un virtuos al monologului, pe care il interpreteaza intr-un anumit fel al sau, dramatizindu-l, vizualizindu-l. Pasionat de „genul liric", in care exceleaza si s-a impus, mai ales la televiziune (aceasta si din pricina unei prea rare distribuiri in teatru), tinarul actor e vesnic preocupat de aducerea directa a prozei si a poeziei in scena. Lui Furdui ii convin, la prima vedere, personajele contorsionate, firile singulare, cu o viata interioara bogata si zbuciumata. Dar el ne-a demonstrat ca poate fi si un excelent erou al rigorilor superioare si al limpezimii. In satira lui Mazilu, doza cu exactitate si umor datele unei morale inainitate, noi, incompatibile cu sentimentele urite si vechi ; cucerea prin neaderenta totala (as spune prin fanatism) la gindirea parazitara pe care o echivala transant cu prostia. Pentru “Jurnalul unui nebun”, Furdui se arata interpretul prin excelenta. Ideea acestei dramatizari nu e noua (se reprezinta cu mare sucees in multe capitale europene), dar initiativa Teatrului „Bulandra" de a o folosi merita toata atentia, cu atit mai mult cu cit s-a aratat fructuoasa : ea ofera actorului prilejul unei afirmari plenare intr-un rol „de cursa lunga", in care „singuratatea" lui e totala ; iar publicului, o reprezentatie artistica de camera, cu un text ce suna tulburator de acut, prin rezonantele lui tragicomice si asocierile ce le trezeste.


Wednesday, April 20, 2016

Maria Dana Lovinescu


Ziarist, traducator literar (3 sept. 1933-17 nov. 2012)

• S-a nascut la Piatra Neamt, Maria Dana Crivetz, unic copil al magistratului Mircea Crivetz, mostenitor al unei familii boieresti din Moldova. Si-a dorit sa studieze arhitectura si, la terminarea liceului, a dat examen la Institutul de arhitectura din Bucuresti, obtinind nota zece atit la desen cit si la matematica. A cazut insa din cauza originii sociale “nesanatoase”. Era inceputul anilor cincizeci. Justitia poetica a facut ca, saizeci de ani mai tirziu, nepoata care ii poarta numele, Dana Maria Beligan, sa devina arhitect, in Australia.

• Cunoscatoare a patru limbi straine, Maria Dana Crivetz a urmat cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Bucuresti, unde s-a bucurat de indrumarea unor profesori precum George Calinescu, Tudor Vianu, Ana Cartianu, Leon Levitchi; si de colegi precum Nicolae Labis, Fanus Neagu, Nicolae Velea. S-a specializat in limba si literatura engleza. 

• In 1952 s-a casatorit cu Radu Beligan, tatal unicei lor fiice,

• A lucrat la redactia Radio international, fiind colega si buna prietena cu Catinca Ralea si scriind, in acelasi timp, cronici de teatru aparute in mari cotidiene si reviste, cu precadere in Revista Teatrul, unde a si lucrat ca redactor in perioada 1964-1968. A publicat numeroase reportaje si interviuri cu scriitori, regizori, actori de talie internationala, precum: Graham Greene, Arthur Miller, Edward Albee, Peter Brook, Ian Kott, Paul Scofield, Jean Vilar, etc. 


• In 1966 a devenit membru al Uniunii scriitorilor si membru al Asociatiei ziaristilor din Romania. 
In 1965 s-a despartit de Radu Beligan – cu care a ramas insa prietena tot restul vietii, si cu care imparte doua nepoate – si s-a casatorit cu dramaturgul Horia Lovinescu. 

• Pe linga activitatea de redactor si de critic literar, a tradus din limbile engleza si franceza numeroase volume de teatru si de beletristica, printre care: Beckett, de Jean Anouilh; Radacini, de Arnold Wesker; Un strugure in soare, de Lorraine Hansbury; Semnul din fereastra lui Sidney Brustein; de Lorraine Hansbury; Adio Charlie, de George Axelrod; si: Eu, robotul, de Isaac Asimov (Editura Tineretului); Intoarcerea bastinasului, de Thomas Hardy (Editura Univers); Memento mori, de Muriel Spark (Editura Univers); Adam Bede, de George Eliot (Editura Univers); Visul lui Bruno, de Iris Murdoch (Editura Univers); Camino Real de Tennessee Williams, (Editura Univers); Jelania greierilor captivi, de Brian Glanville (Editura Univers).

• In perioada 1968-1971 a lucrat ca redactor principal la revista Magazin Istoric alaturi de Cristian Popisteanu si de Nicolae Minei. Intre 1971-1981, a fost consilier cultural al Bibliotecii americane din Bucuresti, organizind nenumarate expozitii, spectacole, festivale de film si alte evenimente culturale. 

• In noiembrie 1982, la indemnul sotului ei si al familiei, a parasit Romania ceausista, impreuna cu Anamaria. Dupa sapte luni petrecute in lagarul de refugiati de la Gottingen, in Germania, mama si fiica au emigrat la Melbourne, in Australia.
Imediat dupa sosirea pe noul continent si pina la virsta pensionarii, Maria Dana Lovinescu a lucrat pentru Departamentul australian al imigratiei, indrumind sute de nou veniti din Romania si din alte tari. A lucrat, de asemenea, ca interpret si traducator pentru guvernul australian, iar in 1989, in timpul vizitei lui Nicolae Ceausescu in Australia, a fost interpreta Primului Ministru Bob Hawke, in ciuda opozitiei vehemente a delegatiei romane. A tradus din limba engleza toate cartile fiicei sale, Anamaria, aparute la editurile Limes, Curtea Veche, Polirom, Litera. 

• A fost un foarte indragit membru al comunitatii romane din Australia, comunitate pe care a iubit-o si a reprezentat-o cu gratie si eleganta. Printre multiplele sale activitati comunitare se numara organizarea, in iunie 2012, la Melbourne, a expozitiei de arta populara romaneasca Dressing Up for The Feast of Life (“Sarbatoarea vietii”) , in colaborare cu Ambasada Romana din Canberra.

• Cei care au cunoscut-o spun ca era o femeie foarte inteligenta, “nepermis” de frumoasa, cu un ascutit simt al umorului, de o discreta generozitate si incontestabila delicatete. Dar mai cu seama o mare doamna, un adevarat aristocrat. 

• Aflind despre trecerea ei, Radu Beligan a declarat: “In urma cu sase decenii am cunoscut cea mai frumoasa fata din lume de care m-am indragostit iremediabil si care mi-a daruit un copil minunat si cei mai frumosi ani din viata mea. N-am crezut niciodata ca, dintre noi, ea va pleca prima spre Olimp si asta, in saizeci de ani, e singura tristete pe care mi-a pricinuit-o. Astazi, noi am pierdut un inger, Cerul a cistigat altul, dar sint sigur ca de acolo de sus, Danuta ne va veghea cu bunatatea si intelepciunea pe care ni le-a daruit cit a fost printre noi”.

Sursa:
http://melidonium.com/…/maria-dana-lovinescu-ziarist-tradu…/


Sunday, April 17, 2016

Buna seara, domnule Wilde! - Regia Sanda Manu

Oana Pellea, Carmen Trocan, Adrian Paduraru, Mioara Ifrim in "Buna seara, domnule Wilde!", regia Sanda Manu, IATC Bucuresti, 1984 (foto revista Teatrul Nr. 5, 1984)


"O feerica aventura de teatru muzical – iata ce au realizat Eugen Mirea si Henri Malineanu cu “Buna seara, domnule Wilde!”...” (George Sbarcea)

Premiera a avut loc pe 28 noiembrie 1971, la Teatrul Nottara din Bucuresti, in regia lui 
Alexandru Bocanet si coregrafia lui Cornel Patrichi, cu o distributie de exceptie: Stefan Iordache (John Worthing), Emil Hossu / Florian Pittis (Algernon Montcrieff), Carmen Stanescu (Lady Bracknell), Melania Cirje / Mariana Mihut (Cecily), Anda Caropol (Gwendolen), Stefan Radoff (Dr. Chasuble), Migry Avram Nicolau (Miss Prism), Alexandru Repan (Oscar Wilde). De-a lungul anilor, musicalul a cunoscut nenumarate montari pe scenele romanesti si a fost preferatul variilor generatii de studenti ai facultatilor de teatru din tara.


Alegerea pare intemeiata, caci comedia lui Mirea si Malineanu reface cu haz si nerv, in termenii teatrului muzical modern, textul lui Oscar Wilde, oferind partituri generoase pentru fiecare interpret. Iar tinerii actori distribuiti au astfel posibilitatea de a se prezenta la public curoluri convingatoare, prin care sa isievidentieze personalitatea artistica. Asa s-a intamplat si la prima montare a musicalului la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica “I.L. Caragiale” din Bucuresti, in anul 1984, la clasa prof. asoc. Sanda Manu, lect. univ. Geta Angheluta.

Considerat “un exemplar studiu profesional condus de profesoara si regizoarea Sanda Manu” (Aurel Badescu), spectacolul si-a atras o multime de cronici admirative si, mai ales, optimiste in ceea ce priveste viitorul artei actorului in Romania. Aceasta in conditiile in care e nevoie de mult profesionalism pentru a construi aparenta superficialitate ce tine de esenta musicalului si de multa inventivitate, pentru a stabili in cadrul sau relatii posibile, evolutii verosimile. “Spectacolul incanta prin aceasta rigoare stilistica, transformand ceea ce ar fi putut fi un exercitiu pe tema data intr-o compozitie libera a fanteziei si a bucuriei de a juca. Bucuria si fantezia inlocuiesc marea montare si fastul – cartea de vizita a genului – bucuria si fantezia sunt liantul unei echipe care-si etaleaza stralucirea colectiva printr-o subtila focalizare a atentiei asupra partiturilor individuale.” (Magdalena Boiangiu)

Cronicarii vremii au apreciat in unanimitate ca spectacolul a creat acea mult ravnita senzatie de bucurie, de buna dispozitie, atat prin prospetimea si talentul tinerilor absolventi, cat si prin fantezia debordanta a profesorilor coordonatori, care au dirijat cu har si tact pedagogic acest “examen” la public al unei generatii de actori ce se dovedea promitatoare. “Studentii anului IV Actorie debuteaza in viata artistica a capitalei printr-un cert succes [...] Regizorul si pedagogul Sanda Manu a urmarit atent ca fiecare personaj sa fie caracterizat in profunzimea gestului, a amanuntului semnificativ. Echipa canta, danseaza, deruleaza incantatoare momente comice, fiecare scena surprinzand prin solutiile de miscare, prin nuantele replicii, prin rezolvarea ingenioasa. Sanda Manu, prin acest spectacol, se dovedeste a fi in buna “mana” regizorala.” (Ileana Lucaciu)

Ca de obicei, profesoara isi ajuta studentii nu oferindu-le solutii de teatralitate exterioara, ci plasandu-i pe un fundal care sa-i puna in valoare: cateva elemente de recuzita, fragmente dintr-un posibil decor – simplu si cochet, manevrat cu haz de actori, costume elegante ce tin de conventia genului, purtate cu gratie. In schimb, le solicita la maximum disponibiltatile de expresivitate, recompune, stilizeaza si fixeaza in rama spectacolului spontaneitatea si farmecul interpretilor. “Partile muzicale nu suna ca la Hollywood; in unele scene se simte efortul de a urma indicatia ca pe o porunca; uneori, cineva isi trage rasuflarea cu cativa metri inainte de finalul cursei; alteori se vad imbinarile intre bucati care ar trebui sa para material compact. Dar dincolo de aceste cusururi, ce tin poate de emotia unei seri sau de relaxarea unui matineu, spectacolul dovedeste marea ambitie a unui pedagog de teatru de a-si confrunta elevii cu rigorile superioare ale maiestriei.” (Magdalena Boiangiu)

Acestia se conformeaza cu bucurie. “Profesoara pare ca “i-a dresat” pana la a deveni opt docile instrumente in mana ei puternica.” (Simelia Bron) “ Stiu sa se miste cu gratie si sa se organizeze in grupuri omogene, sa poarte nonsalant fracuri cenusii si rochii cu dantele usoare si sa fie simpatici in maniera parodistica.” (Valentin Silvestru) Chiar daca ironia lui Oscar Wilde la adresa convenientelor se volatilizeaza, ramane zeflemeaua actorilor la adresa eroilor, comentand actiunea piesei in pas de dans, parasindu-si in scurte secvente personajele. Din nou, criticii anului 1984 par a judeca la unison: “Patru fete si patru baieti fac cu adevarat minuni pe scena Casandrei; ei anunta o noua promotie de actori de mare interes pentru teatrul nostru.” (I.L.)

In rolurile principale masculine, Adrian Paduraru (John Worthing) si Razvan Popa (Algernon Montcrieff) “se dovedesc doi actori de mare utilitate pentru scenele noastre, pentru repertoriile ce impun si necesitatea unor tineri capabili sa abordeze si partiturile “Fetilor- Frumosi”. (I.L.) Primul “are o postura placuta, facuta din zambet deschis si dezinvoltura” (V.S.), al doilea “e zburlit, nostim, cu privirea lui albastra, vesnic mirata.” (V.S.)

Dintre fete se evidentiaza Oana Pellea (Gwendolen) ca “actrita complexa, originala in expresie, cu un temperament scenic deosebit”. (I.L.) Ea “compune meritoriu o tanara nauca si ambitioasa; compozitia e complexa si rafinata, integrand iscusit corporalitatea, vocea, pana si ochelarii, inclusiv privirea mioapa de sub ei si un suras tuguiat, irezistibil”. (V.S.) Ironizand tipologia personajului, “devine brusc clarvazatoare si eficienta cand presimte amanarea sfarsitului fericit. Iar credinta in acest sfarsit fericit nu i-o va putea rapi nimeni”. (M.B.) Partenera ei, Mioara Ifrim (Cecily), “doteaza gratia incremenita a papusii de portelan in haine rustice cu o siretenie vitala; candoarea ei nu se tine decat intr-un fir subtire si deabia asteapta pretextul pentru a-l rupe”. (M.B.) Actrita “se evidentiaza printr-o gentilete copilareasca, in care e si o unda potrivita de incapatanare” (V.S.), “efuziunile sentimentale sunt cu fina ironie marcate, nuantele sunt nota pregnanta in jocul [ei] subtil”. (I.L.)

In rolul unei incantatoare lady (Bracknell), mereu distrata, Carmen Trocan “e cat se poate de spirituala, in replici iuti si atitudini diverse, vadind siguranta in joc, precizie”. (V.S.) “Cu temperament scenic exceptional joaca detasat detasarea personajului, alterneaza cu haz ticurile reale cu cele mimate, e stupida cu inteligenta si rasfatat autoritara, intrerupe, cu efecte bine calculate, seria reflexelor conditionate, printr-o surprinzatoare tresarire a vietii”. (M.B.)

In dubla distributie, pe trei roluri (valetii Merriman si Lane, dar si Oscar Wilde), Claudiu Istodor si Stelian Nistor (inca student in anul III) schimba cu usurinta mastile, demonstrand “o rara capacitate de caracterizare in esenta a personajelor, o mobilitate aparte in expresie”. (I.L.) In fine, ultimul cuplu de “indragostiti”, Miss Prism si Dr. Chasuble, este construit de Cristian Rotaru, cu “haz personal” (V.S.), intr-un bun rol de compozitie, si Luminita Stoianovici, “foarte vesela, conceputa divers, atragator”.(V.S.)

Peste numai cativa ani, in 1987: o noua montare a musicalului “Buna seara, domnule Wilde!”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, in regia lui Nae Caranfil (pe atunci inca dedicat scenei). Demn de mentionat este faptul ca parte dintre actorii distributiei aveau deja experienta spectacolului din studentie, regizat de Sanda Manu. Ii regasim, astfel, pe Oana Pellea – de data aceasta in rolul lui Cecily, si pe Claudiu Istodor – acum John Worthing. Ca parteneri, li se alatura Maia Morgenstern (Gwendolen) si Bogdan Gheorghiu (Algernon Montcrieff).


Sursa:
Caietele Bibliotecii UNATC – vol. 10/nr. 2/2012/ Sanda Manu

Olga Tudorache

Olga Tudorache

Cine (nu) se teme de Olga Tudorache? Atunci cand isi ia aerul ei sever, tintuindu-te cu o privire de gheata, cand fiecare vorba rostita e protejata de un invelis de intonatii casante, din fiinta ei emana intr-adevar ceva ce intimideaza. De aceea, probabil, unii regizori au considerat-o, o vreme, predestinata rolurilor dure, lipsite de sentiment si de farmec feminin, de tipul celui din “Vulpile”. De fapt, Olga Tudorache e ceea ce se cheama o persoana inclasificabila; in universul scenei, planeta ei se misca pe traiectoria unei largi elipse, pe care lumina cade inegal. De aici, paradoxurile acestei cariere: se poate intampla ca, intr-o piesa invechita, intr-un spectacol prafuit, interpretarea ei sa fie atat de moderna, de captivanta, incat personajul sa aterizeze brusc in timpul nostru; dar nu e exclus sa se lase pacalita, deodata, de cea mai banala melodrama. Fiindca n-a jucat atat de mult si atat de variat cum merita, prea plinul fortei, impetuozitatea cu care intrarea in rol o fac, cateodata, primejdioasa. 

Cine a vazut-o la debut, in “Nila tobosara”, n-a uitat nici pana azi – desi sunt de atunci doua decenii batute pe muche – extraordinara ei energie sufleteasca, sinceritatea si claritatea morala. Cand pe planeta sunt orele zilei, Olga Tudorache impune un gen de feminitate in fata caruia gratiile dulci si minaudiere trebuie sa se retraga pe varfuri; e feminitatea incandescenta, intensa si curajoasa, pe care se poate cladi o lume. Vitoria Lipan a fost punctul ei cel mai aproape de soare: o credinta facuta stanca, o neclintire in durere dusa pana la seninatate. Fara ornamente emotionale, actrita se cufunda de-a dreptul in valul trairii tragice, lasandu-se purtata, concentrande-se in sine. 

Mai e si cealalta fata a planetei, luminata de luna, cand Olga Tudorache isi descopera cu zgarcenie un coltisor al imprevizibilului ei talent pentru comedie. Pacat ca putini sunt treji la aceste ore, ca sa se delecteze cu vedenii. In spectacolul Caragiale – Ionescu, voluptatea umorului sec, absurd, parea sa-i dea fiori; in “Tango”, dimpotriva, se misca relaxat, fara sa-si piarda echilibrul, avansand in straniu ca un somnambul pe coama acoperisului, imuna la spaime si vertijuri. Efectele ei de comediana sunt extraordinare pentru ca merg impotriva alfabetului consacrat al genului; actrita practica seriozitatea absoluta, poanta glaciala – ceea ce duce la explozie conventia comica.

Ceva trebuie sa fie altfel decat la toata lumea, la o fiinta care se echilibreaza in lumea tragediei, dezvaluindu-se in schimb amenintatoare tocmai in zone unde altii se destind si se reconforteaza. Nu e singurul lucru care o singularizeaza. Iata: putini sunt actorii care, dincolo de drumul cuminte de la rol la rol, trasat lor de catre zeii din Olimp, sunt in stare sa se imagineze pe sine in ipostaze inedite. Olga Tudorache, da. Fie ca recita “Scrumbia” intr-un spectacol de poezie si dans, ca se hazardeaza pe taramul experientelor regizorale, ori ca, rezboindu-se cu spectrul inactivitatii, joaca o piesa-monolog in conditii improvizate, in ea traieste aceeasi patima a teatrului. O asemenea evadare din obisnuit – nocturnul de folclor “Cu cat cant atata sunt” , de la Teatrul “Tandarica” – s-a soldat cu revelatia unei Olga Tudorache complet necunoscuta: nu numai tulburatoare si grava, ori fioros de comica, dar si spontana, jucausa, proaspata si vesela,  zicand delicios snoave populare. Nu se poate sti cu ce chip ne va intampina, la viitoarea escapada; insa modul cum se pune la incercare – de fiecare data deplin, cu o buna credinta si o aplicatie de debutanta – reprezinta masura autenticitatii ei de artista. 

I.P.

Revista TEATRUL
August 1974

Saturday, April 16, 2016

Csiky Andras

Csiky Andras

    A iubi actorii bantuiti de gand este una dintre cele mai placute indatoriri ale amatorului de teatru. Intr-un secol in care supravietuirea ori pieirea depind din ce in ce mai mult de puterea constiintei in a-si impune punctul de vedere constructiv, talmacii mesajelor cuprinse in textele teatrale sunt savanti care trudesc pentru hranirea cugetelor. Intrucat savanteria lor nu inseamna altceva decat un imbold energic pentru a purta mai departe, a descanta, priveghea, inmulti si imparti, aduna si scadea opinii, inlantuiri logice, adevaruri: produsele nestemate ale minunii numite creier uman. 
    Csiky Andras, actor (clujean, acum), este unul dintre artistii blagosloviti cu asemenea haruri. Mama Natura a avut grija sa-i daruiasca si fizicul si glasul pentru marile intreprinderi. Cand il vezi, iti zici: iata o fizionomie de rasa, care-si stie purta cu eleganta povara inteligentei; dat al firii pe care l-au observat si regizorii de film, un Ciulei, de pilda, care l-a distribuit cu mana sigura, incredintand lui Csiky rolul lui Varga din "Padurea spanzuratilor". A fost unul din capii seriei de actori maghiari care au plecat sa faca pionierat la Baia Mare, apoi la Satu Mare: le-a fost director colegilor, pana cand a simtit ca sarcinile unui astfel de "capo comico" il pot frustra de implinirile meseriei. Neostoit si neobosit luptator impotriva sedentarismului actoricesc, a parasit trupa colegilor, plecand la Cluj: s-a provocat pe sine la lupta, vrand sa-si demonstreze ca histrionul, actorul, se poate revigora, atunci cand un mediu si un colectiv nou ii ofera alte circumstante de existenta.
    Lista rolurilor interpretate este atat de lunga incat n-ar incapea in aceasta schita de portret, dar sa incercam sa culegem un snop de vorbe despre un unic rol: in "Azilul de noapte" (regia Harag, la Cluj) a fost Baronul. Dincolo de mizeria exterioara, cu un noian de sugestii neasteptate, se intrupa infricosatoarea imagine interioara a cazaturii cu blazon, explodand ca un tub de pasta sub roata unui buldozer in scena, celebra scena, a latratului. Diateza dintre aparenta si esenta se releva tragic, concret si omeneste. O cezura regizorala si actoriceasca impunatoare, ca un vers de Rimbaud.
    Actorii din speta lui Csiky sunt rafinate si incomode oglinzi, pe care nevoia de a intelege le slefuieste mereu, cu un sarg nepotolit.

Sugar Teodor
Gong '82
almanahul revistei TEATRUL



Friday, April 15, 2016

"O actrita de geniu" - Rodica Tapalaga



Foarte rar unui artist i se poate pune eticheta de "genial" si cu toate acestea Catalina Buzoianu, vorbind despre Rodica Tapalaga, ne spune scurt: "Era o actrita de geniu. Nici un alt cuvant nu este suficient de puternic pentru a-i exprima personalitatea artistica".

Cel mai important rol in teatru facut de Rodica Tapalaga intr-o cariera de peste cinci decenii ramane cel din "Dimineata pierduta", in regia Catalinei Buzoianu, dupa romanul omonim al Gabrielei Adamesteanu, spectacol care a marcat definitiv istoria teatrului romanesc. "La Teatrul Bulandra erau mari, foarte mari actrite si fiecare si-a gasit un rol in acel spectacol. Erau Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu si mai ales Rodica Tapalaga, care juca in acea montare o femeie la trei varste, de la tinerete la maturitate, la batranete si moarte, iar interpretarea ei nu avea egal. Si unde mai pui ca facea tot acest rol urias aproape fara machiaj. In plus, Rodica era un extraordinar om de echipa. Amintirile mele cele mai vii sunt legate de aceasta trupa nebuna de la Bulandra, cu actorii care nu jucau pur si simplu, ci se daruiau complet. Era un spectacol greu, care a avut de infruntat din plin cenzura comunista. Oriunde ne duceam cu el prin tara facea sali arhipline. Si chiar Rodica mi-a spus dupa intoarcerea dintr-un turneu: "Catalina, nu a fost spectacol, a fost revolutie!". Cand zicea Rebengiuc replica "Istoria Romaniei este o frumoasa dimineata pierduta", era rasplatit cu ropote de aplauze. De altfel, Rebengiuc a si spus ca este pregatit oricand sa fie calcat de o masina pe strada pentru acel rol. Vreau sa spun prin asta ca actorii stiau foarte bine ce riscuri isi asuma jucand acest spectacol despre care directorul de atunci al Teatrului Mic, Dinu Sararu, a spus ca este “o porcarie ideologica", a mai declarat pentru Romania Libera Catalina Buzoianu.
Rodica Tapalaga interpreta in "Dimineata pierduta" colosalul personaj Sophie "General" Ioaniu, dupa cum se prezenta la telefon vajnica generaleasa, o femeie superba din aristocratia romana care traverseaza aproape un secol de existenta, trecand prin varste si regimuri politice diferite, ajungand de la viata luxoasa din Romania sub regii sai, la cele mai cumplite experimente facute de nou instalata putere comunista asupra elitelor. Interesant a fost faptul ca acest spectacol a fost considerat la fel de subversiv si dupa ‘90, cand a fost scos de pe afis pe motiv ca "este despre taranisti si liberali". "Am suferit foarte tare cand  “Dimineata pierduta” nu s-a mai jucat. Era cerut in nestire de spectatorii care stateau cu orele la coada la bilete. Au fost oameni care au venit la fiecare reprezentatie sau care l-au vazut si de cate sapte ori. Cred ca daca ar fi fost dupa public, s-ar fi jucat pana in ziua de azi cu casa inchisa", a adaugat regizoarea.

Rodica Tapalaga ar fi putut sa aiba in CV un alt mare rol in regia Catalinei Buzoianu, in spectacolul "Interviu". In cel mai comunist mod cu putinta, cenzura i-a taiat insa la vizionare complet personajul, pentru ca se numea "Doamna din pachet" si era vorba despre o femeie care primea pachete de la rudele din strainatate. "Cum adica? Vreti sa spuneti ca romanii traiesc numai cu pachetele din afara?", s-au suparat cenzorii care nu au mai stat la discutii, ci au "ras-o" definitiv pe doamna din pachet.
Pentru ca marile sale roluri se leaga de scena Teatrului Bulandra, directorul acestei institutii, regizorul Ducu Darie, a declarat ca in ciuda deciziei Guvernului de a forta actorii varstnici sa aleaga intre pensie si salariu, el a considerat ca este de datoria lui sa-i plateasca Rodicai Tapalaga in continuare salariul. "I-am promis ca de la Bulandra va avea mereu un salariu, macar pana se reface, dar, din pacate, nu si-a mai revenit. Pentru mine, Rodica Tapalaga este si va fi mereu sinonima cu Teatrul Bulandra, ca si alti mari actori precum Toma Caragiu sau Octavian Cotescu". Ducu Darie si-a amintit si ca in urma unui spectacol jucat la Cracovia, la cabine a venit insusi Andrzej Wajda care i-a sarutat mainile Rodicai Tapalaga.


Sursa text:
http://www.romanialibera.ro/

Doi pe un balansoar - Meditatie pe tema singuratatii

Leopoldina Balanuta si Victor Rebengiuc

,,Un decor adevarat reprezinta un mare sentiment dramatic". Ne-am gindit la aceasta fina observatie a lui Jouvet, in fata decorului conceput de Teodor Constantinescu, pentru piesa “Doi pe un balansoar” de William Gibson. 


Doua siluete, el si ea, cu spatele la public, nemiscate, fiecare pe practicabilul care-i delimiteaza incaperea, tac. Sint dansatoarea Gittel Mosca (Leopoldina Balanuta) si avocatul Jerry Ryan (Victor Rebeingiuc), doi oameni pierduti printre cele 14 milioane de locuitori ai New York-ului, singuri, fiecare in camera lui, in micul si strimtul lui univers ; soneria telefonului, care va zbirnii, stabilind o legatura magica — apropierea —, inca nu s-a declansat. Peretii care despart cele doua camere, situate la citeva mile departare, nu exista si pe podeaua scenei, ce sclipeste cu luciri metalice si inghetate, se reflecta, ca rasturnate in apa unui lac pustiu, siluetele uriasilor zgirie-nori desenati pe fundal. Liniile verticale fug in jos, se pierd atingindu-se sinuos undeva, nevazute ochiului. Scena goala e inconjurata de panouri albe, pe care sint schitate cladirile inalte, podurile aeriene „de vis", stilpii de telegraf si acoperisurile. Desenele dau senzatia de real si ireal, de vis si adevar... in aceasta padure de ziduri, in care tumultul omenesc, ingramadirea trupurilor, virtejul de patimi si interese — intr-un cuvint, oamenii — par inecate, se desfasoara o simpla, banala si trista poveste de dragoste. 


Thursday, April 14, 2016

Fory Etterle - 55 de ani de scena



- Avem, in sfarsit, iubite maestre, o clipa de ragaz pentru dorita noastra convorbire. De cand “s-a auzit” ca ati rotunjit binisor jumatatea de veac pe scena, doresc mereu sa consemnez evenimentul printr-un dialog, dar actorul Etterle joaca aproape zilnic, are inregistrari la radio, da recitaluri de poezie etc. Iertati-mi, deci, naiva intrebare: cand – si, mai ales, cum – a trecut atata amar de vreme de la primul cuvant rostit sub reflectoare?

- Nu-mi vine sa cred nici mie ca multi dintre actorii care-mi sunt astazi parteneri s-au nascut la zeci de ani dupa debutul meu si ca alti actori cu care am jucat ani de-a randul sunt de mult plecati dintre noi. Dar faptul ca am jucat fara intrerupere, ca am strabatut cu incredere acest drum lung, ma face sa ma gandesc fara tristete la tineretea mea, sa-mi judec fara regrete maturitatea si sa-mi privesc cu seninatate – hai sa zicem – batranetea, sa caut sa fiu in mijlocul celor din jurul meu, si nu in afara lor.

- Daca asezam dialogul nostru sub semnul monografiei (ah, dorinta de a sti totul despre un mare actor… ), atunci n-as vrea sa-mi raspundeti cu ironia junimistilor din celalalt veac, care spunea ca inceputurile societatii lor, Junimea, “se pierd in noaptea timpurilor”. Deci… 


Wednesday, April 13, 2016

Carmen Galin

Carmen Galin

Nu vom putea niciodata verifica (noi pentru noi) cat timp si pentru cat timp vom ramane in memoria spectatorilor. Primim insa, in anumite momente, mai mult sau mai putin festive, mai dese sau mai putin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, ca ne stiu, ca ne iubesc, ca le suntem necesari. Nu exista pentru noi rasplata mai intreaga. Si gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, si incantarea de pe fetele lor, sunt hrana noastra, recunoasterea valorii si a muncii noastre. Imi vine in minte o seara cand o spectatoare m-a asteptat la iesirea din teatru si mi-a spus ca imi multumeste pentru ceea ce-i dadusem eu pe scena si ca simte nevoia sa faca ceva pentru mine. I-am spus ca gestul ei de a ma astepta era suficient, ca tot ce mi-a spus m-a bucurat si ca ii multumesc. "Dar vreau sa-ti fac ceva, sa-ti dau ceva", mi-a spus. "Ce ti-ai dori?" - "Un brad! Maine ar trebui sa-l impodobesc si nu-l am. Daca l-as fi avut, te-as fi rugat sa ma ajuti sa-l impodobesc." A doua zi, cineva ma cauta la poarta. Era o fata frumoasa, bruneta, foarte tanara, spectatoarea mea din ajun, care acum tinea in brate un brad adevarat! Era mai mare decat bradul visat de mine, mai mare, poate, decat crezusem eu ca pot sa-l «fac» cu un spectacol!

Carmen Galin


Sursa foto: Cinemagia
Sursa text: Eugenia Voda - "Scurte intalniri"

Sanda Toma - Cei mai frumosi ani


In Teatrul de Comedie – asa cum a fost candva - mi-am petrecut cei mai frumosi ani…
Aici l-am intalnit pe Mihai Paladescu „sufletul vietii mele”, a carui zi de nastere – culmea – coincidea cu ziua de nastere a Teatrului, 5 ianuarie. Alaturi de el si de colegii mei am facut primele turnee in strainatate, deschizandu-ne ochii cat mai mari cu putinta, am jucat, am repetat si am invatat tainele meseriei ale carei inceputuri le aflasem la facultate de la marii actori ca Aura Buzescu si Nicolae Baltateanu si ale carei subtilitati incercase, la Nationalul Craiovean, sa ni le transmita (cu destul succes) Vlad Mugur.

Eram angajata la Teatrul National din Bucuresti prin concurs si imi mergea foarte bine... Galeria monstrilor sacri care oficiau pe prima scena a tarii sub nazdravana dar neiertatoarea biciusca a tartorului tuturor regizorilor, maestrul Sica Alexandrescu, ma primise cu bratele deschise. Eram distribuita mereu, jucam in teatru, faceam film, imprimam la radio… Steaua mea norocoasa incepuse sa sclipeasca promitator si vizibil.

Ma intorceam pe la sfarsitul primaverii anilor ’60 de la o inregistrare radiofonica, impreuna cu maestrul Radu Beligan. Traversam Cismigiul spre National, unde aveam repetitie si vorbeam, bineinteles, despre teatru. „Ce-ai zice, Sanduco, daca as face un teatru in care tu sa fii vioara intaia?”, zice mesterul. „Ti-ar placea?” - „Sigur ca mi-ar placea!”, am raspuns fara nicio ezitare, inchipuindu-mi ca vrea sa se joace de-a „ce-ar fi daca ar fi” …