 |
| Ana Ioana Macaria |
M.A.: Cum erau noptile la Ipotesti?
A.I.M.: Instelate. Cand stateam impreuna in cerc, in intuneric, cerul era mai aproape de pamant. Altminteri, au fost scurte si intense. Erau si aerul curat, si greierii, era raiul copilariei. La Ipotesti, mergeam seara sa lucram din poeziile lui Eminescu, din cele mai putin cunoscute. Fiecare lucra individual cu Andrei, iar ceilalti ascultau. Lucram la lumina lumanarilor, incercam sa vedem din ce s-a nacut acea poezie. Din ce gand, din ce emotie a lui Eminescu… Iar acolo s-a intamplat al doilea moment extrem de important, cand eu (de data asta singura) am lucrat “Oda (in metru antic)”. Fusesem in penultima zi cu totii in pelerinaj la manastiri, la cea unde mergea des mama lui Eminescu, o manastire de maici, si apoi, pe deal, la o manastire de calugari. La manastirea de maici am tras la sorti poeziile. Eu am o poveste de la 10 ani cu “Oda”…
 |
| Andrei Serban in fata casei memoriale "Mihai Eminescu" |
Ne-am dus cu clasa la mormantul lui Eminescu la Cimitirul Bellu, eu am vrut sa spun acea poezie, eram in clasa a V-a, iar profesoara de limba romana mi-a recomandat sa spun alta, ca “Oda” nu e pentru varsta mea. Dar eu, nu si nu. Si am spus doua strofe, dupa care m-am blocat. In timp, de atunci, m-am tot luptat cu poezia asta, o intelegeam si n-o intelegeam… Si la Ipotesti am tras eu la sorti. Iar pe drumul dintre cele doua manastiri, Andrei Serban ne-a dat sarcina sa nu vorbim intre noi, si urcand dealul, sa incercam sa intuim ce legatura intima, personala, avem cu acea poezie… Nu eram chiar fericita. Nu stiam cum s-o iau. Iar seara, cand m-a chemat in sfarsit, Andrei mi-a propus, fiind oda, in metru antic, sa incerc sa declam ritmic… Am incercat, m-a oprit foarte repede si mi-a spus: “Asculta fiecare cavant pe care-l rostesti. Asculta-l cu o alta ureche, nu cea obisnuita. Asculta ce ecou are in adancul fiintei tale”. Si le-a propus si celorlalti sa repete dupa mine, soptind toti impreuna cuvintele de la finalul fiecarei strofe. Sa sopteasca doar un cuvant sau doua – “mie reda-ma”… - dupa ce le rosteam eu, sa le simta reverberand in tot trupul. Cumva, imi intorceau cuvantul inapoi sub forma de soapta. Si, cu ajutorul lor, am inceput sa rostesc din ce in ce mai rar si mai clar, ascultand intr-un fel nou fiecare cuvant. Iar atunci s-a intamplat ceva fantastic. Parca fiecare cuvant a inceput sa cada, sa intre in mine cu propria lui viata, cu propriul lui sens, astfel incat uitasem complet poezia si il primeam pe fiecare in parte, fiecare sunet, unul dupa altul, iar sensul incepea sa se contureze din pura sonoritate, din cuvant in cuvant. Si a fost un moment in care eu, cea care rosteam, simteam nevoia unui alt cuvant, iar cand a venit cel al lui Eminescu am simtit prapastia. Am simtit un hau. Am inteles gandul initial. Faptul ca ei sopteau finalul strofei intorcea spre mine un alt tip de energie, care cumva incarca, imbogatea sensul si-l facea al tuturor, nu doar al meu. Era o forta care ma impingea, iar ritmul a crescut, cuvantul cadea in mine destul de rapid, totul incepea sa se articuleze, a fost ca o crestere fantastica, pana la momentul prapastiei. Eu asteptam sa vina un cuvant si a venit altul: “ca sa pot… muri linistit pe mine mie reda-ma”. Ca sa pot “trai” linistit am simtit eu ca ar trebui sa fie acolo… Si in clipa aia a fost haul, mi se schimbase glasul, simteam cum e ceva ce circula de dincolo si de mine si de ei si prin noi toti… Si cand am zis “muri” si am realizat ca eu asteptam “trai”…atunci am simtit ca incep sa plang. Dar nu stiu cum am realizat ca nu despre plans e vorba. Ci despre “pe mine mie reda-ma”. Iar plansul mi-a parut dintr-un univers ce nu e al “Odei (in metru antic)”, ci al nostru, al oamenilor care traiesc intr-o lume ce nu e “in metru antic”. Si s-a lasat o cortina grea de tot. Pot sa spun ca am inteles o poezie cu tot ce inseamna fiinta mea, pana la ultima celula. O liniste lunga si intensa, pe care puteai sa o tai cu cutitul, s-a asezat peste cei prezenti. Stiu ca l-am intrebat mai tarziu pe Andrei ce pot sa fac cu experienta asta. “Pentru moment, nimic”, mi-a spus. “Ai trait poezia la fel cum a trait-o Poetul cand a scris-o. Ecoul reverbereaza in timp, vei fi ajutata, nu doar pe scena, ci chiar cand treci strada”.
Ana Ioana Macaria
Academia Itineranta Andrei Serban – Cartea Atelierelor - Volum coordonat de Monica Andronescu si Cristiana Gavrila
No comments: