Adela...

Adela Marculescu, Emerich Schaffer

Am vazut-o prima data acum cateva decenii la mare, pe plaja. Eram tinere amandoua, nu ne cunosteam. Eu stateam la soare pe “clasicul” cearceaf, inconjurata de un grup de prieteni. Inotasem mult, eram uzi, cu parul lipit de cap, eram arsi de soare, ne simteam bine in acea uniformitate pe care ti-o acorda, vrei – nu vrei – bronzul avansat si costumele de baie sumare, din panza decolorata de atata stat pe nisip…
Si, deodata, chiar la malul apei, acolo unde spuma valurilor este inghitita de pamant, a aparut ea. Ea, adica o fata tanara de o frumusete izbitoare, socanta prin contrastul adus de fiinta ei asa cum ne aparea noua, celor pe langa care tocmai trecea, cu aerul ca se uita dupa cineva.
Un cineva pe care nu-l gasea. Purta o palarie alba, cu boruri largi, ridicate in sus – asa incat i se vedea foarte bine chipul superb, cu trasaturi perfecte, ca de Madona. Nu era deloc bronzata. Dimpotriva. Ratacita acolo, printre noi, cei aramii, fiinta ei parea neverosimil de alba, ochii neverosimil de negri, ca si buclele, multe, multe, care se iteau de sub palarie. Purta un “baby-doll” (adica una din acele rochite lansate in anii ’60 de celebrul personaj “Lolita” din filmul cu acelasi nume).
Adica o rochita roz, scurta, scurta, din tulle transparent, care lasa sa se intrevada trupul frumos, de tanara femeie, cu aer si zambet de copil. Nu parea constienta de frumusetea ei.

Mai degraba absenta fata de tot ce o inconjura, cu ochii doar dupa cineva care nu se arata prin imprejurimi. Am intrebat: “Cine o fi papusa asta?” – “Cum nu o stii? E Adela Marculescu – o tanara actrita de la National”! Asa am cunoscut-o. De parca ea, Adela, ar fi fost simbolul unei superbe zile de inceput de vara…
… Aveam s-o intalnesc mult mai tarziu, prin 1974, cand Mircea Veroiu s-a apucat sa faca filmul “Hyperion”. Un film de o valoare speciala, pentru ca era neobisnuit ca “mesaj” pentru acel timp. Un film care a fost acceptat din greseala de “cenzura”, intrucat nu era nici  “de actualitate”, nici  “istoric”, nici  “de actiune”. Un film – dupa un scenariu excelent scris de Mihnea Gheorghiu, un film in  care se vorbea despre incompatibilitate, despre o iubire imposibila dintre un personaj de dincolo si o tanara femeie din viata de zi cu zi…Da, din viata de zi cu zi, dar inzestrata cu o noblete a firii si a frumusetii ei, menita sa starneasca iubirea unui om aflat in alta lume. Intr-o lume paralela, inaccesibila. Rolul acestei tinere femei cu destinul tulburat de o astfel de ciudata si, intr-un fel, tragica intamplare nu putea fi jucat decat de Adela Marculescu. Asa am gandit toti trei. Adica Mihnea Gheorghiu, Mircea Veroiu si cu mine. Cu mine – adica producatorul delegat al acelui film (postura mea oficiala), cu mine, fiinta atat de apropiata, pe-atunci de Mircea, cu mine, cea care avea sa-i fie foarte aproape Adelei – nu numai in timpul filmarilor, ci si mult, mult timp dupa aceea, atat de fericit rastimp al vietii noastre. Chiar si azi resimt aceeasi emotie cand o vad jucandu-si cu brio rolurile pe scena, sau cand o aud la telefon si ma intreaba  “Ce faci Silvia?”…
Starea asta se explica si printr-un alt motiv. As zice unul tragic. Ca sa-l explic, trebuie sa ma intorc la filmul “Hyperion”. In film, iubitul cel de dincolo al Adelei era George Motoi. Cel din viata adevarata era superbul Emmerich Schaffer…
… Dupa cativa ani de la premiera cu “Hyperion”, intr-o seara de iulie ma aflam impreuna cu Mircea la “Restaurantul Universitarilor”din strada Tudor Arghezi. Nu era lume multa. Lumea era in vacanta.
Noi tocmai comandasem ceva de mancare si cate o bere, cand ne-am pomenit cu “Emy”. S-a bucurat ca a dat peste noi acolo si ne-a cerut voie sa se aseze si el cu noi la masa. Nu ca sa manance. N-avea chef de nimic. Era disperat, avea ochii rosii. Se despartise de Adela. O pierduse si nu stia cum sa ajunga din nou alaturi de ea…
… Era tot vara, eu treceam tocmai pe langa casa lui Liviu Ciulei – adica tot pe strada Tudor Arghezi, doar ca ceva mai “la vale”, acolo unde se afla o benzinarie. Si deodata, in fata mea a rasarit un domn inalt, usor garbovit, un barbat foarte frumos, foarte batran, cu par alb, bogat, si barba alba, bogata. S-a uitat drept in ochii mei si m-a intrebat:
“Ce mai faci Silvia?”. O clipa n-am stiut cine este acel domn inalt, garbovit, foarte frumos si foarte batran, foarte slab si imbracat din cap pana in picioare in alb… Si – abia dupa ce i-am recunoscut gropitele care i-au dat intotdeauna un aer poznas l-am recunoscut.
Era Emmerch Schaffer…
As da oricat sa se mai intample odata ca, intr-o seara adevarata, sau intr-o fantasma alba, sa ne mai intalnim odata, intr-o gradina de vara, umbroasa, in jurul unei mese albe. Si sa mai radem si sa mai flecarim, noi doua, Adela si cu mine, si ei doi – chiar daca veniti dintr-o lume de “dincolo”… Adica Emy si Mircea…

Silvia Kerim

Sursa:
“Adela” de Olga Marculescu – Ion Moldovan