Costel Constantin - Amintiri despre inceputuri...

Costel Constantin

(…) fratele mamei mele, Damian Bozianu, era cunoscut in Galati ca unul dintre actorii de baza ai teatrului din oras… As zice chiar ca unul dintre membrii fondatori. Poate ca si de la el mi se trage patima asta pentru teatru.! Inca de mic ma lipisem de zidurile, de scaunele, de culisele teatrului. Simteam si in vis parfumul specific al acestei lumi mirifice! 

Cu Gheorghe Dinica in "O scrisoare pierduta" (regia Radu Beligan)

Inca de mic incepusem sa “joc”. Unchiu-meu imi dadea cate o mustata, cate o peruca, “accesorii” necesare unui foarte tanar interpret! 

Apoi, incetul cu incetul, am devenit actorul principal al echipei de teatru de amatori a scolii condusa de… profesoara noastra de matematica. De altfel, ea juca in toate rolurile principale feminine! Am “debutat” impreuna in piesa “Ecaterina Teodoroiu”. Ea juca rolul titular, iar eu eram locotenentul care, la final, o tinea in brate pe Ecaterina Teodoroiu – moarta! Eu aveam 15 ani si ea avea vreo 28-30, iti dai seama! Asta se intampla la fostul liceu de fete, devenit Liceul “Mihail Kogalniceanu” - scoala de mare traditie in Galati, aflata pe Strada Domneasca. Sub comunisti, s-a numit Strada Republicii… Acum iar ii zice Domneasca. Da, inca din clasa a noua – a zecea, eu stiam ca o sa ma fac actor…
-    Cum au reactionat parintii tai la aceasta… “fandacsie”?
-    Din pacate, tata a murit pe cand eu abia implinisem 14 ani. Mama se obisnuise cu ideea… Unchiu-meu, desigur, nici nu concepea sa fac alta meserie. Asa ca am ajuns la Bucuresti… cu gandul sa dau la Teatru. Sansa mea enorma a fost aceea de a-l avea ca “mentor” pe acel foarte mare actor al scenei si ecranului romanesc care a fost Ion Fintesteanu. Normal ca am intrat la Institut din prima incercare! Cand am terminat, am plecat la Iasi, unde am ramas la Teatrul National timp de vreo cinci ani. Ce teatru extraordinar! Ce bine si-a mentinut stacheta! Mare lucru daca ne gandim ca este cel mai vechi teatru din tara noastra! Acolo m-a “prins” Radu Beligan. Adica de acolo m-a adus el la Nationalul bucurestean. Beligan era pe atunci directorul primei noastre scene si pornise intr-un turneu prin tara ca sa mai descopere si sa aduca in Capitala “forte proaspete”. Cum zic, m-a vazut, m-a placut si m-a adus aici. De unde nu m-am mai miscat niciodata. Sansa mea! Sunt actor al primei noastre scene – cum pe buna dreptate i se spune acestui locas de cultura – din 1969…

Costel Constantin
“Amintirea ca un parfum…” de Silvia Kerim