- Stiu ca ati avut o copilarie si o familie formidabile. Daca puteti sa ne povestiti cate ceva...
- Sunt dintr-o familie de aromani, de farseroti, cum se numesc ei, apropos de impartirea pe regiuni in Balcani , unde ei luau numele in functie de localitatea unde se arondau. Si din partea mamei, si din partea tatalui, familii serioase…
- Pline de artisti?
- Sunt dintr-o familie de aromani, de farseroti, cum se numesc ei, apropos de impartirea pe regiuni in Balcani , unde ei luau numele in functie de localitatea unde se arondau. Si din partea mamei, si din partea tatalui, familii serioase…
- Pline de artisti?
- De oameni muncitori, intelectuali la prima generatie, cum a fost bunicul meu care a fost invatator, platit de statul roman pentru a intretine scoli in satele de aromani din Balcani, in special in zona fostei Macedonii cu capitala la Salonic, pana la dezmembrarea Imperiului Otoman. Dupa care, statul acela s-a desfiintat si teritoriul a fost impartit intre albanezi, greci, bulgari, sarbi, iar ai mei au fost obligati sa paraseasca zona din pricina unui pericol urias de a fi exterminati daca si-ar fi pastrat identitatea romaneasca. Si atunci, in 1925 sau putin inainte de asta, bunicul meu matern a facut parte din delegatia romanilor care au venit la Bucuresti si au negociat cu Guvernul revenirea in tara- mama si au fost colonizati in Cadrilater in 1925, unde au stat pana in 1940 cand, prin efectul pactului Ribbentrop- Molotov , s-a cedat Cadrilaterul Bulgariei, ca si Basarabia Uniunii Sovietice.
Drept care, pentru a treia oara, pentru ca lasasera totul in fosta Macedonie, in Grecia actuala, venisera in Cadrilater, o luau de la inceput, 15 ani au muncit, au castigat, unii dintre ei au facut avere, statul roman le-a recunoscut cetatenia romana imediat, au fost improprietariti si nu oricum, hectare multe de teren arabil. Apoi, in 1940, au lasat totul ca sa vina in tara dupa ce statul bulgar rascumparase gospodariile, terenurile si chiar si recoltele. Statul roman preluase toti acesti bani, urmand sa ii imparta cum se cuvine. Numai ca Romania intra in razboi, totul se da peste cap, razboiul se termina cum se termina, nu s-a mai dat nici o despagubire, pierzandu-se totul si a doua oara. Abia recent a aparut o lege de despagubiri tardive, la care am lucrat si eu, care a dat celor pagubiti cam cate zece hectare, sau contravaloarea lor unora, cum ar fi fost tatal sau bunicul meu, care avusesera mult mai mult, peste 200. A fost doar o recunoastere de principiu a acelei mosteniri. Revenind in tara, peste cativa ani s-a instaurat regimul comunist. In 1947 se petrecea abdicarea Regelui si comunizarea Romaniei. Si au intrat si in puscariile comuniste, considerati majoritatea ca mici burghezi, ca exploatatori.- Familia dumneavoastra a avut de suferit?
- Asadar, ajungand in tara, au fost haituti si incarcerati marea lor majoritate pentru acuzatia de mici burghezi, ascunzatori de valori, dupa nationalizare. Tatal meu a stat aproape noua ani, in trei etape, in puscarie. Printre alte chestiuni care i se cereau era si o galeata cu cocosei, pe care nu am avut-o niciodata. Toti au tras ,toti ai mei au stat in puscarie. Cu exceptia mea, care eram prea mic…M-am nascut in Bucuresti, pe strada C.C.Arion, pe langa Gara de Nord. In 1948 ne-am mutat pe strada 11 iunie, pe langa Parcul Carol.
- Cum ati simtit in copilarie persecutiile politice?
- Primul meu contact cu Securitatea s-a intamplat atunci cand aveam sapte ani si juma-tate. Au intrat noaptea peste noi, au spart usile, au facut perchezitie, i-au scos din pat pe mama si pe tata si pe sora mea, care-i mai mare cu 9 ani si jumatate. I-au luat pe toti. Unul a zis sa ma ia si pe mine. Ala m-a intrebat cati ani am si, cand a aflat, m-a lasat acasa. Casa era facuta zob. Tineam minte , din fericire, un numar de telefon al matusii mele, sora mamei…
-Aveati telefon, erati bogati?
- Pai eram , nu v-am spus. Au venit cu ceva bani din Cadrilater. Tata si cu bunicul, cu banii pe care-i mai salvasera, inchiriasera un magazin pe strada Gabroveni, unde vindeau tesaturi, magazin care, evident, s-a nationalizat si el.
- Ultimul contact cu Securitatea cand l-ati avut?
- Ultimul contact direct a fost un mail de amenintare, acum sapte sau opt ani, dupa ce anuntasem in clar ca securistul teatrului nostru, pana in 1989, este pe lista Eroilor Revolutiei cu toate drepturile de rigoare. L-am vazut pe o lista publicata in ziarul Romania libera si am luat atitudine. Apoi am primit o amenintare fara voal.
- Stiu ca in familia dumneavoastra au fost multi artisti...
- Au fost multi oameni de valoare si, mai ales, cu glas. Fratele mamei, cel care urma sa ma boteze pe mine si care a murit pe front, avea cea mai frumoasa voce de bas bariton, era elevul favorit al lui George Folescu si facea in paralel Conservatorul. S-a inrolat voluntar si, la prima iesire pe front, a murit. Alti frati ai lui, doi dintre ei, unul care a fost diplomat de cariera si care din romantism si din naivitate s-a intors in tara dupa ce s-a terminat razboiul si a fost arestat, avea un foarte frumos glas, dar nu facuse studii. Canta instinctual foarte bine. Cand a iesit din puscarie, si nu avea nici o meserie, a vazut intr-o zi in ziar ca este un concurs de bariton la Teatrul liric, din Constanta. Si cum era prieten cu foarte multi cantareti de opera importanti, cu Herlea, cu Goanga si cu ceilalti, pentru ca la noi in casa veneau foarte des acesti oameni si cantau la chef sau de placere, si-a luat un ajutor un pianist si s-a prezentat la concurs cu doua arii si a reusit. A fost solist la acel teatru, a cantat toate rolurile de bariton, ca apoi sa fie angajat de Ion Dacian la Opereta din Bucuresti. Dupa o altercatie cu maestrul Dacian a trecut la cor, de unde a iesit si la pensie. Alt frate al lui, cu un glas mai putin pretios, dar la fel de muzical, a fost toata viata in corul Operei Romane si s-a pensionat ca sef al corului. Sora mamei avea un glas de soprana dramatica exceptional, a facut Conservatorul si s-a maritat cu un foarte important profesor la Arte Frumoase, in Bucuresti, Stelian Pantu, apoi s-a dedicat familiei. Toata copilaria mea s-a petrecut in interiorul unei familii care canta, mergea la opera, la teatru. Si tatal si bunicul meu cantau. In anii '50, ei au inregistrat foarte multe cantece specifice aromanilor. La Kogalniceanu, langa Constanta, am reusit sa deschidem un muzeu al aromanilor, singurul care exista si care poarta numele Gheorghe Celea, bunicul meu matern. Toate la un loc au facut sa cresc intr-un mediu artistic.
- Va visati cantaret?
- Nu, eu faceam sport de performanta, atletism, si ma gandeam numai la asta. Doar ca am avut norocul sa vina la noi in casa si sa stea cativa ani Paul Barbaneagra, care era student la regie de film. El m-a invatat multe in domeniu, m-a dus la spectacole si la cenaclu. Atunci m-am decis sa dau la regie de teatru.Numai ca s-a anuntat ca se inchid cursurile de regie. El m-a sfatuit sa incerc la actorie.
- Dosarul nu cantarea?
- Buna intrebare. Ba da, sora mea avusese probleme de dosar la IATC, cand eu eram la liceu.
- Unde ati facut liceul?
- La Mihai Eminescu, pe Calea Rahovei , chiar in apropierea puscariei unde era tatal meu. Eu stateam si seara la repetitii, la cor, si se auzeau gemete de la puscarie, unde se torturau detinutii. Poate si tatal meu era printre ei. L-au maltratat infiorator, fara sa fie judecat sau condamnat. Ii cereau tot timpul galeata cu cocosei, pe care noi nu o aveam. In acest sens i-au si bagat un informator in celula, l-au trimis acasa la mama...Pentru cocosei. Dar sa ne intoarcem la facultate. Sora mea era la inceputul anului III, in anul 1956, cand a fost data afara din toate facultatile, fara posibilitatea de reinscriere. Pana am terminat eu liceul, ea isi gasise un serviciu pentru ca tata era la puscarie. Mama, care fusese casnica toata viata, intretinea un centru de racoritoare, se scula dimineata, taia gheata...
- Au fost multi oameni de valoare si, mai ales, cu glas. Fratele mamei, cel care urma sa ma boteze pe mine si care a murit pe front, avea cea mai frumoasa voce de bas bariton, era elevul favorit al lui George Folescu si facea in paralel Conservatorul. S-a inrolat voluntar si, la prima iesire pe front, a murit. Alti frati ai lui, doi dintre ei, unul care a fost diplomat de cariera si care din romantism si din naivitate s-a intors in tara dupa ce s-a terminat razboiul si a fost arestat, avea un foarte frumos glas, dar nu facuse studii. Canta instinctual foarte bine. Cand a iesit din puscarie, si nu avea nici o meserie, a vazut intr-o zi in ziar ca este un concurs de bariton la Teatrul liric, din Constanta. Si cum era prieten cu foarte multi cantareti de opera importanti, cu Herlea, cu Goanga si cu ceilalti, pentru ca la noi in casa veneau foarte des acesti oameni si cantau la chef sau de placere, si-a luat un ajutor un pianist si s-a prezentat la concurs cu doua arii si a reusit. A fost solist la acel teatru, a cantat toate rolurile de bariton, ca apoi sa fie angajat de Ion Dacian la Opereta din Bucuresti. Dupa o altercatie cu maestrul Dacian a trecut la cor, de unde a iesit si la pensie. Alt frate al lui, cu un glas mai putin pretios, dar la fel de muzical, a fost toata viata in corul Operei Romane si s-a pensionat ca sef al corului. Sora mamei avea un glas de soprana dramatica exceptional, a facut Conservatorul si s-a maritat cu un foarte important profesor la Arte Frumoase, in Bucuresti, Stelian Pantu, apoi s-a dedicat familiei. Toata copilaria mea s-a petrecut in interiorul unei familii care canta, mergea la opera, la teatru. Si tatal si bunicul meu cantau. In anii '50, ei au inregistrat foarte multe cantece specifice aromanilor. La Kogalniceanu, langa Constanta, am reusit sa deschidem un muzeu al aromanilor, singurul care exista si care poarta numele Gheorghe Celea, bunicul meu matern. Toate la un loc au facut sa cresc intr-un mediu artistic.
- Va visati cantaret?
- Nu, eu faceam sport de performanta, atletism, si ma gandeam numai la asta. Doar ca am avut norocul sa vina la noi in casa si sa stea cativa ani Paul Barbaneagra, care era student la regie de film. El m-a invatat multe in domeniu, m-a dus la spectacole si la cenaclu. Atunci m-am decis sa dau la regie de teatru.Numai ca s-a anuntat ca se inchid cursurile de regie. El m-a sfatuit sa incerc la actorie.
- Dosarul nu cantarea?
- Buna intrebare. Ba da, sora mea avusese probleme de dosar la IATC, cand eu eram la liceu.
- Unde ati facut liceul?
- La Mihai Eminescu, pe Calea Rahovei , chiar in apropierea puscariei unde era tatal meu. Eu stateam si seara la repetitii, la cor, si se auzeau gemete de la puscarie, unde se torturau detinutii. Poate si tatal meu era printre ei. L-au maltratat infiorator, fara sa fie judecat sau condamnat. Ii cereau tot timpul galeata cu cocosei, pe care noi nu o aveam. In acest sens i-au si bagat un informator in celula, l-au trimis acasa la mama...Pentru cocosei. Dar sa ne intoarcem la facultate. Sora mea era la inceputul anului III, in anul 1956, cand a fost data afara din toate facultatile, fara posibilitatea de reinscriere. Pana am terminat eu liceul, ea isi gasise un serviciu pentru ca tata era la puscarie. Mama, care fusese casnica toata viata, intretinea un centru de racoritoare, se scula dimineata, taia gheata...
- Unde?
- Pe langa stadionul Dinamo, pe Soseaua Stefan cel Mare. Cand am terminat eu, in 1960, lucrurile se relaxasera putin. Intre timp, in liceu venisera doi profesori de la Institutul de Teatru in cautare de talente. M-au selectionat si m-au chemat la cursuri de pregatire, unde, se pare ca am facut o impresie buna. Daca as fi dat examen in 1959, probabil ca nu as fi fost admis pentru ca destanilizarea Romaniei inca nu se incheiase. Am fost dus de Moni Ghelerter la Radu Beligan, sa ma asculte, dupa care mama m-a avertizat ca sora mea fusese data afara din acel institut. La sfatul lui Paul Barbaneagra m-am pregatit si pentru Litere, in caz ca as fi picat la examenul de aptitudini. Dar mi-am luat inima in dinti si m-am dus la rectorat sa intreb care este situatia mea. Rector era Costache Antoniu, iar decan era tovarasul Dem Loghin, un regizor, si i-am povestit despre sora mea.M-a primit pentru ca auzise de mine de la cursurile de pregatire si mi-a spus sa vin peste o saptamana. Am revenit, si la tovarasul Loghin era si tovarasul Manole, seful de cadre de la Institut. Aveau pe birou un dosar pe care scria Caramitru Elena si mi-au spus ca pot da admiterea pentru ca dosarul surorii nu va impieta asupra mea. Am terminat actoria si cursurile de regie s-au redeschis doar dupa trei ani, timp in care eu jucam deja la Casandra si ma imbolnavisem de actorie. Apoi a inceput cariera mea, din care perioada cea mai importanta s-a petrecut alaturi de Liviu Ciulei.
Sursa text: aici
No comments: