Mircea Albulescu, zis si... Weissman...

Mircea Albulescu

-    Mircea Albulescu, as vrea sa-ti pun o intrebare… mai speciala. De ce au unii colegi de-ai tai tendinta sa-ti zica… Weissman?
-    In primul rand, vreau sa-ti zic ca insinuarea clara ca as fi evreu mi se pare foarte onoranta. Si-apoi, daca ar fi sa traducem numele asta, Albulescu, dam peste… Weissman. Oarecum. In al doilea rand, ma bucur ca mi-ai pus aceasta intrebare. Nu oricine m-ar fi  “atacat” astfel. Ma bucur pentru ca pot povesti in gura mare o intamplare care suna ca un banc, dar care e chiar una adevarata. O stiu de la colegul si prietenul meu, Costel Constantin. 

Se pare ca domnul academician Nicolae Cajal (pe care am avut bucuria sa-l cunosc si fata de care am o amintire duioasa) a fost intrebat de cineva care l-a luat asa, mai la o parte, ca sa nu auda chiar toata lumea dimprejur: “ Haideti, totusi, spuneti-mi, Albulescu asta, actorul, e evreu?” Si se pare ca domnul Cajal a fixat pentru cateva secunde plafonul, dupa care l-a privit pe om in ochi, apoi a spus cu un zambet de nedescris: “Ar vrea el!”.
Plecand de la amintirea asta cu aspect de gluma, am sa-ti povestesc de unde vine porecla cu Weissman. Uite cum vine. Pe cand eram student, coleg cu Amza (Pellea),  cu Ghita Cozorici, cu George (Constantin), cu Silvia Popovici, cu Draga Olteanu, seara mai ieseam si noi sa bem o bere, sa mancam un mic sau un carnat. Cam in vremea aia mi-a iesit mie porecla asta. De unde, de neunde, rolul meu era sa fac rost de bani. Ca noi, bani… De unde?! Ei bine, intr-o seara, gasca noastra se dusese la un local (poate chiar “Ciresica”, aflat langa Institut), urmand ca eu sa sosesc mai pe urma cu banii. Numai ca nu-mi iesise deloc figura. Alergasem in stanga, alergasem in dreapta – degeaba, iar aia ma asteptau. Si atunci l-am pandit pe Mony Ghelerter – regretatul regizor care ne era si profesor – cand a iesit din Institut si i-am spus: “Maestre, domnule profesor, nu va suparati, s-a intamplat o mare nenorocire! Amza a cazut de la etajul trei, zace dincolo de scoala, pe trotuar, cu o lumanare la cap. Dar Salvarea nu vine sa-l ia, daca nu dam 200 de lei taxa!”. Mony a avut un soc, saracul, un soc ingrozitor, a scos portofelul, l-a deschis la bani, da’ mie, cand am vazut banii, mi-au sticlit ochii in cap. Ceea ce el a bagat de seama, asa ca a scos numai o suta si a zis: “Poate-l ia numai cu o suta!”.
O alta intamplare nostima s-a petrecut cam tot atunci, in anii aia “nebuni”, ani in care eram “in vorba” cu nevasta-mea de mai tarziu. Ea locuia, cu familia ei cu tot, pe strada Caderea Bastiliei. I-am spus lui Amza: “Tu stai aicea pe trotuar, nu faci absolut nimic, doar stai pe marginea trotuarului”. Iar el:  “De ce, de ce, ma jidane?” “Tu, oltene, stai aicea si ai rabdare!” Am intrat in casa, am gasit-o pe viitoarea mea soacra – Dumnezeu s-o odihneasca! - si i-am zis: “Uite, il vezi pe baiatul ala care sta pe marginea trotuarului? E un coleg de-al meu, un amarat. Nu conteaza cum il cheama, da’ sa stii ca are un mare necaz. I-a murit cineva din familie. El e din Bailesti. Si uite ca n-are bani de tren!” Saraca femeie s-a induiosat si a scos banii fara sa sufle o vorba. Desi noi, pe-atunci, cu totii o duceam greut, greut. Asta se petrecea cam prin 1954-1955. Ei, intamplari din astea au fost multe!
-    Si la toate trasnaile astea tot “bietul” Amza era… calul de bataie?
-    Da, in general, da. El, Amza, era, saracul, “baiatul”care patea mereu cate ceva. Iar eu – “Jidanul” care facea rost de bani.

 Silvia Kerim – “Amintirea ca un parfum… “