- Nu mi-am petrecut copilaria nici la sat, precum Creanga, nici la oras, precum Camil Petrescu. M-am nascut la o margine dintre oras si sat, pe Bulevardul Pache Protopopescu din Bucuresti, la colt cu celebra strada Popa Nan. La 200 de metri de scoala Iancului, in vecinatatea liceului "Mihai Viteazu" si a scolii de fete "Notre Dame". Am copilarit in atmosfera anilor 40, am prins vremuri cumplite de care, la varsta frageda, nu eram constient...
Mama, nascuta undeva la Arad, vrand sa infrunte foametea aparuta in anii de dupa razboi, mi-a cumparat o... capra! Aveam vreo 6 ani. Lapte nu se gasea, cu exceptia laptelui-praf american, aparut in chip de ramasite ale planului Marshall si in Romania. Asa ca draguta de capra ne-a fost de mare folos, acolo, in Bulevardul Pache Protopopescu. O chema Juji. Mama, pricepandu-se oarecum in astfel de probleme, a cumparat-o gestanta. Ttia ea prea bine ca altfel n-o sa dea lapte. Asa ca dupa ce m-a hranit, luni de-a randul, cam cu doi litri de lapte de capra pe zi, mi-a asigurat o strasnica sanatate pe termen lung. Pe ied, tare dragalas mai era, l-am botezat, negru fiind, Johnny. Cam astea au fost cele mai fantastice jucarii ale copilariei mele - Juji si Johnny. Cat priveste cea mai perfecta jucarie mecanica a copilariei mele, ea a fost trotineta cu rulmenti, care facea un zgomot ingrozitor! Reusea sa deranjeze toate imprejurimile! Aveam, desigur, o curticica, in care mama mai tinea si cateva gainuse si niste lastare de rosii. Toate astea, intru indestularea, cat de cat, a odorului ei...
Spre norocul viitorului meu studentesc, parintii mei n-au fost nici chiaburi, nici mari burghezi. Au fost mici burghezi, tata fiind profesor de lucru manual, iar mama - casnica. Pe mama o chema Marghit, era unguroaica, iar pe tata il chema Alexandru, ca si pe mine, ca si pe primul meu fiu. Bunicul meu paternal venise din Austria. Numele lui se ortografia cu ph, se scria Rephan, asta inseamna un fel de cocos de munte, barbatus, cocos salbatic. Unii zic ca mi se potriveste... In 1939, cand eu nu eram inca nascut si cand Hitler a intrat in Austria, tatal meu, care inca era cetatean austriac, a preferat sa-si scoata h-ul de la nume si sa-si obtina cetatenia romana, fentand, astfel, un pic, "masina de razboi hitlerista"... Cu alte cuvinte, a preferat sa ma faca pe mine, decat sa-i omoare pe altii... Ai mei s-au casatorit la Bucuresti. Tata a cunoscut-o pe mama intr-un cerc select, a cerut-o de nevasta, mama n-a prea inteles mare lucru din ce i se intampla, dar pana la urma totul a fost ca in filmele americane. Adica s-au casatorit si au trait fericiti pana la adanci batraneti... Parca asa se spune, nu? Eu sunt un martor viu al armoniei care a domnit in familia noastra. Nu tin minte ca parintii mei sa se fi contrazis vreodata, nu tin minte sa se fi certat vreodata, ori poate ca au facut-o, dar niciodata fata de unicul lor copil. Adica eu. In ce priveste vocatia mea, ai mei nu au avut nici un fel de legatura cu arta, cu scrisul. In schimb, au iubit teatrul. M-au dus la teatru inca de mic. Ce-i drept, mama - fiind, intr-adevar, foarte frumoasa - cochetase, in tinerete, cu gandul de a se dedica scenei. Numai ca in acel timp, si mai ales in Ardeal, meseria de actrita era confundata cu o alta meserie, cu mult mai veche, ba chiar cea mai veche meserie din lume: aceea de curtezana. Oricum, iubirea ei pentru teatru mi s-a transmis chiar la nastere. Gata-gata sa lesine in timpul "facerii", mama i-a spus matusii mele care o asista alaturi de doctor, ca nu-si doreste altceva pe lume decat "sa aiba un baiat, sa fie frumos si sa se faca actor"...
- Si Dumnezeu i-a implinit dorinta... La ce teatre te duceau parintii?
- Pai, in primul rand, la Teatrul National, la marile spectacole in care juca Mihai Popescu, acel exceptional actor de care parintii mei erau de-a dreptul indragostiti. Ca si de Emil Botta. Aveau, vedeti bine, gusturi alese... Asa s-a intamplat ca, pe vremea cand aveam vreo 14-15 ani, am vazut Othello de vreo 14 ori. Cu Emil Botta in rolul principal si cu vreo 4-5 variante de Iago: Mihai Popescu, Jenica Constantinescu, Fory EtterlE, Ionescu-Gion. Doar Desdemona era aceeasi in toate distributiile: Lia Sahighian, fiica "Tahului", cum i se spunea pe vremuri acelui mare regizor care a fost Ion Sahighian. Invatasem replicile pe dinafara, le visam chiar, asa cum stiam pe de rost povestile pe care mi le citea unchiul Gogu. Era mai liber decat tata si mama, statea mult acasa. Fusese dat afara din armata, dar asta e o alta poveste... Oricum, si eu am incercat sa-mi cresc baietii cu aceeasi dragoste pentru povesti... Ti cred ca am reusit. Ma mai roaga si acum sa le spun, desi, teoretic, au cam depasit varsta. Cel mic, Mateiu Dimitri, are 8 ani. Cel mare, Alexandru - 10. Cum v-am mai spus, el poarta numele meu si-al bunicului. Pe Mateiu il cheama asa pentru ca atunci cand s-a nascut, eu jucam intr-un spectacol one man show dupa Craii de Curtea Veche de Mateiu Caragiale, regizat de mine.
- Cand sunt mici, se stie, copiii sunt intrebati de adulti - "Ce-ai vrea sa te faci cand o sa fii mare?". Ce raspundeai in astfel de prilejuri?
- Nu mai trebuia sa ma intrebe nimeni, nimic. Raspunsul era evident. Dar sa ma explic: la capatul Bulevardului Protopopescu, acolo unde se intalnea cu strada Matasari, era cinematograful "Pache". Mai tarziu s-a chemat "Cinema Popular". Patroana cinematografului era mama unui copil cu care ma jucam eu... Ti asa se facea ca intram amandoi dimineata pe la 10 in sala de cinema si mai ieseam de-acolo abia spre seara, pe la 6, spre disperarea parintilor mei. Vedeam cate un film de vreo 6 ori. La inceput, vedeam ultimele filme americane, Gunga Din, Taras Bulba si asa mai departe. Sosind acasa, gaseam mereu musafiri. Parintii mei erau tare primitori. O gustare, un sprit, o prajitura, se gasea mereu cate ceva de oferit prietenilor, destul de multi si destul de simpatici. Asa ca aveam mereu asigurat "publicul" meu. Le interpretam, de obicei, scene din filmele vazute, jucand, bineinteles, mai toate rolurile principale, inclusiv cele feminine. Primul meu rol serios "in travesti" a fost "Doamna" din Vizita de Caragiale. Eram inca la gradinita, cred. Mama m-a imbracat intr-o rochie de a ei, ca de bal. A scurtat-o, a "adaptat-o", asa ca am avut si un costum pe masura. Prima mea incercare de regie am comis-o prin clasa a V-a sau a Vi-a, cu Scrisoarea a Iii-a. Eu eram Baiazid, un coleg de-al meu, pe care-l chema Mircea, a jucat chiar rolul lui Mircea cel Batran. Mama a "semnat" costumele. Mie mi-a incropit niste salvari, iar lui Mircea i-a facut rost de un costum popular. Am avut in distributie si doi "soldati", colegi de clasa. Asta s-a intamplat la Tcoala Iancului, cu prilejul serbarii de sfarsit de an. Asadar, prima regie am "semnat-o" pe cand aveam vreo 10 ani. Dar veleitatile mele artistice erau fara sfarsit. Am cantat si in cor, la liceul "Iulia Hasdeu", unde era un cor mixt. Nu am nici un fel de calitati vocale. Dimpotriva! Sunt afon. Dar m-am luptat sa intru la cor, numai si numai pentru a fi in preajma fetelor care cantau acolo de mama focului. Sunt si am fost foarte timid, in ciuda aparentelor, asa ca pe-atunci mi-a trebuit pretextul cu corul. Ce-i drept, cred ca de multe ori le voi fi stricat armonia interpretativa, numai ca ele, delicatele mele, colegele de cor, nu mi-au spus niciodata nimic. Si nici dirijoarea.
Silvia Kerim - Amintirea ca un parfum...
No comments: