 |
| Gina Patrichi |
Am gasit, ieri, printre carti, un bilet de la Gina: “Vii sau nu vii?”
Bineinteles, nu era iscalit. Asta era formula noastra. Cand terminam repetitiile, o tuleam impreuna. Ca doi betivani, ne duceam glont la carciuma de langa teatru. Se chema “Moldova”. Noi ii spuneam “lacto-bar”.
Coboram vreo 20 de trepte de ciment si ne instalam la o masa – masa noastra – si, fara nici o introducere, incepeam sa bem bere. Bere marca bere. Numai asta aveau.
Nu pot sa spun ca doua halbe sau 3-4 tapi ne ridicau in cer, dar aveam un apetit irezistibil pentru licoarea amaruie, usor inspumata si calaie (locanta era in “razboi civil” cu furnizorii de gheata).
Noi deveniseram dependente de taverna cu lumina chioara, impanzita la orice ora, cu insetati fonfaiti, matoli, stirbi, nebarbieriti. Habar n-aveau de noi. Beau si ei bere calaie. Beau si racneau sa-i auda vecinii de la Podul Grant, caci pe acolo isi aveau sandramalele.
Noi veneam aici, nu ca sa “discutam rolul” asa cum presupuneau altii. Despre meserie nu suflam nici un cuvant. Singurul nostru tel: sa ne destainuim; sa ne autodivulgam; sa ne spovedim. Pe scurt, sa ne spunem “secrete”.
Nu erau secrete mari, nici secrete mici. Erau doar niste vocabule pe care nu le puteam pronunta decat eu la urechea ei si ea la urechea mea.
“Lacto-barul” devenise, pentru noi, schitul impartasaniei. Era o taina pe care numai Ciulei o stia (si ne proteja).
Pe Gina a descoperit-o Ciulei. Cand ea ducea tava prin teatre de provincie, Ciulei a zarit-o si-a invitat-o sa joace in “Padurea spanzuratilor”.
Apoi, a confiscat-o pentru Teatrul “Bulandra”.
Evident, avea talent! Dar inainte de talent, a avut norocul hidrogenului cand a intalnit oxigenul. Norocul lui Stan cand l-a intalnit pe Bran. Ea l-a intalnit pe Liviu. Actorii mari nu se nasc niciodata in teatre mici.
A avut si bafta ca loteria i-a dat har nu numai pentru inima, ci si pentru minte. Si asta e ceva rar. De obicei, exista un decalaj. Cand inteligenta depaseste talentul, se simte o anume deshidratare. Cand talentului nu-i pasa de minte, s-ar putea sa ajungi prin porumbi (dar prin papusoi nu-i exclus sa descoperi o orhidee).
Al treilea noroc e ca mana care o trambala, a bagat-o nu intr-un teatru, ci intr-o Academie. Pentru ca Academia nu era “academica”, Lucia Sturdza-Bulandra, ca fondatoare, a lasat porunca: “Cand vine omul la teatru sa i se faca pielea de gasca”.
Lesinand de vreo trei-patru ori pe la autoritati, doamna Bulandra a reusit sa-l lase pe Liviu succesorul ei.
De zeci de ori l-am vazut pe Liviu la repetitii. Pentru mine, “momentul suprem” a fost cand un june teatralist l-a intrebat “ceva” pe maestru, adica pe Ciulei.
La inceput, Liviu a tacut. Intr-un tarziu, i-a raspuns “Nu stiu”.
… “Vii sau nu vii?”
Asa mi-a scris Gina pe biletul care mi-a cazut dintr-o carte. Vin, draga mea. Vin! Nu alerg cu sufletul la gura, dar vin, pentru ca abia astept sa ne spunem secrete. De-ai stii cate s-au adunat in lipsa ta!
Ecaterina Oproiu – Jurnal 2
No comments: