Cursurile continuau in clase neincapatoare, in care ne faceam singuri focul in timpul iernii cu surcele adunate in pauza de prin curtea cladirii, consumand sandvisuri de mamaliga prajita cu marmelada de morcovi, iar seara, cu bilete de favoare, cercetam salile de spectacole, multe la numar, ale Bucurestiului dezorientat cultural si rob al unor productii teatrale, pe cat de diverse, pe atat de heteroclite si lipsite uneori de har artistic. La “National” era cel putin prapad. Trupa sfartecata, impartita pe la teatrele particulare, care plateau vedetele cu milioane sau chiar cu cocosei de aur, numai sa-i aiba in slujba unui repertoriu derutant si deloc eclectic.
Pe bulevard, sub Cercul militar, idolul meu Tanti Cocea juca o versiune a lui “Nana” dupa Emile Zola, impreuna cu gigantul Storin, si dementa negustorilor de teatru proptise la intrare o femeie de carton viu colorat, rezemata de un felinar rosu. Trupele jucau, care ce apucau, cu cine se nimerea, aparand si disparand peste noapte. In toata aceasta perioada, Teatrul “Comedia”, condus de Sica Alexandrescu, promova un repertoriu de tinuta, cu actori mari si montari foarte ingrijite. Sica la ora aceea era mai mult un fel de “producer”. La el la teatru urma sa o vad pentru prima oara, in acea perioada, pe profesoara mea Marioara Voiculescu jucand. Sica Alexandrescu reluase in Teatrul “Comedia” vechiul succes al Nationalului cu “Strigoii” de Ibsen si pe cei doi mari interpreti Marioara Voiculescu si Mihai Popescu. O seara de neuitat. Pacat, ce mare pacat ca de atunci pe Marioara Voiculescu n-am mai vazut-o jucand decat de doua ori, si nu in repertoriul care ii convenea… in “Masina de scris” de Cocteau, la acelasi teatru, si mai tarziu cu un an, intr-o piesa si un spectacol fara nici o stralucire, la “Teatrul Nostru” condus de activa Dina Cocea – “Banchet in familie” de Claude Andre Puget. Pacat… De darurile acestei uluitoare artiste nu m-am putut bucura in salile de spectacol, ci numai in sala de cursuri a conservatorului si, mai tarziu, a Institutului de teatru, unde cu totii ne lasam vrajiti de vitalitatea, pasiunea, inteligenta cu care acest monstru sacru ne modela. Poate fara metoda, poate fara alambicate formulari, dar cu ce flacara si ce uluitor instinct! Mie imi era frica de ea… Asa ca mai bine de sase luni imi inclestam maxilarele si mi se crispau pumnii cand ma urcam pe podium sa spun fragmente sau numai un fragment din eterna “Glossa”. Frica pornea din respect si admiratie, disparea din constiinta nimicniciei mele, incapacitatii mele de a fi eficient si pe placul ei. Slava Domnului ca intr-o zi – binecuvantata zi! – m-a rugat sa-i fac un serviciu; m-a chemat la catedra, mi-a dat o hartie de cinci sute si m-a rugat sa-i cumpar din Piata Amzei bojoc pentru pechinez. Pe mine m-a ales, tocmai pe mine, de ce?!... Ce onoare, ce stare de euforie mi-a provocat faptul ca tocmai pe mine, dintre atatia, ma alesese “monstrul” sa cumpar bojoace pechinezului… Cerandu-mi un serviciu, vorbind cu mine altfel decat “ex catedra”, Voiculeasca incepe sa palpite uman, facandu-ma sa nu mai am eu palpitatii de spaima… Spaima, cosmarul meu se destrama. Ochii mei incepeau sa vada, narile sa miroasa, degetele sa se desclesteze… Incepeam sa observ lucruri pe care pana atunci nu le observasem. De aproape, aveam sa vad ca isi manca unghiile ca si mine si ca pentru a le ascunde, pe scena, se dadea cu oja pe toata falanga, ca cerceii ei prea mari erau facuti sa acopere urmele unor operatii estetice, ca parul blond ascundea in el buclite false destul de prost agatate… Era om, respira, mirosea a “Arpege”, fularul ei avea urme de fard… Pentru ca, trebuie sa va marturisesc, cu toate ca in 1946 Marioara Voiculescu avea 64 de ani, datorita splendidei ei tinute, falnicului port de cap, dinamismului miscarilor si tineretii interioare, poate si a acestor condimente estetice, Marioara Voiculescu parea o femeie de 40 de ani, in plina splendoare! Binecuvantat bojoc, binecuvantat pechinez, m-ati scapat de obsesia profesorului-mit si m-ati facut sa descopar profesorul-om! Din acea clipa, am inceput sa am curaj, initiativa, sa-mi schimb repertoriul, sa dau replica celor din anii mai mari, elevii favoriti ai Voiculeascai: Carmen Stanescu, Alfred Demetriu, Septimiu Florea, sa discut cu maestra, s-o conduc pana acasa, in strada Frumoasa, in sfarsit sa ma dezghioc. Eram altul! Alt om, alt elev! Faptul ca o descoperisem ca fiinta vie nu stirbise cu nimic din uluitorul respect si profunda dragoste pe care i le-am pastrat pana la moartea ei, care s-a petrecut la 30 de ani dupa aceasta perioada. Cu mai putin de un an inaintea mortii, m-a chemat la ea… (Intre timp, in vacante la Sinaia, Mangalia si Mogosoaia, ne apropiasem foarte mult). M-am dus intovarasit de blandul meu coleg de conservator, cinicul actor Matei Gheorghiu. Voiculeasca era in capot – avea 92 de ani si era inca lucida si pasionata – arata inca femeie… In apartamentul din strada Frumoasa am vorbit de teatru, de viata si de moarte… Am vorbit de ce se va petrece cu amintirea si amintirile ei, dupa moarte. Regreta ca n-a mai jucat. Voia sa daruiasca colectiei de portrete a Nationalului un portret din “Lucrezia Borgia” facut de admirabila artista Magdalena Radulescu. Peste doua zile, intovarasita de un nepot si de fiul Paul Voiculescu Quintus, vizita pentru prima oara noile sali ale Teatrului National. Am condus-o eu… Umbla greu, palaria de fetru visiniu cu boruri mari i se tot razvratea pe parul rarit dar, la cei 92 de ani, mai era tanara, se bucura de tot ce vedea, era uluita de frumusetea si proportiile noului teatru. Ii lacrimau ochii, i se inclestau maxilarele. Si-a ales singura locul unde urma sa-i fie asezat portretul rosu cu aur vechi din “Lucrezia Borgia”… Pe marea scena se repeta “Danton” a lui Camil Petrescu. Beligan-Robespierre a intampinat-o onctuos, Carmen Stanescu-Mme Roland si-a desfacut bratele lungi si a imbratisat-o. De data asta, dupa 30 de ani, era o imbratisare inversa. Fosta eleva, ajunsa mare artista a Nationalului, tinea la piept nonagenara in prag de moarte… Cei tineri m-au intrebat cine e batrana cu palarie de fetru visiniu. Aveau dreptate! Voiculeasca nu mai jucase de aproape 30 de ani!
Mihai Berechet – "9 caiete albastre"
Sursa foto:
Simion Alterescu si Florin Tornea
Teatrul National "I. L. Caragiale" (Monografie)
No comments: