Ei nu au fost doar intalniri, ei m-au pregatit pentru toate intalnirile, au facut tot ceea ce au putut ca sa nu le ratez si, se pare, au izbutit cate ceva.
Clasa mea se numea Moni Ghelerter si Zoe Anghel Stanca si o mai avea ca asistenta pe Geta Angheluta.
Combinatia Moni-Zoe era fantastica, ceva aproape de domeniul paranormalului, caci se completau teribil, constituiau de fapt un tot capabil de fapte din cele mai fabuloase. Examenele noastre erau adevarate fapte de vitejie si patriotism, ne luptam cu noi si cu clasa lui Loghin pe viata si pe moarte, ne adjudecam fiecare victoria, spre bucuria – s-a vazut mai tarziu – a teatrului romanesc.
Clasa mea se numea Moni Ghelerter si Zoe Anghel Stanca si o mai avea ca asistenta pe Geta Angheluta.
Combinatia Moni-Zoe era fantastica, ceva aproape de domeniul paranormalului, caci se completau teribil, constituiau de fapt un tot capabil de fapte din cele mai fabuloase. Examenele noastre erau adevarate fapte de vitejie si patriotism, ne luptam cu noi si cu clasa lui Loghin pe viata si pe moarte, ne adjudecam fiecare victoria, spre bucuria – s-a vazut mai tarziu – a teatrului romanesc.
Plesuv si definitiv batran, Moni traia efervescenta unui adolescent atunci cand nu dormea, iar cand dormea, o facea in felul lui incredibil, caci imediat ce se trezea, era capabil sa spuna ce ai gresit si exact unde, il suspectam adesea ca se prefacea doar. Urca spre clasa noastra, care era la etajul trei, se oprea brusc, cadea pe ganduri si, daca prindea pe vreun student, il intreba:
- Draguta, stii cumva, eu urcam sau coboram?
Ne povestea apoi in clasa intamplarea si radea de parca i se petrecuse altuia.
- Draguta, stii cumva, eu urcam sau coboram?
Ne povestea apoi in clasa intamplarea si radea de parca i se petrecuse altuia.
Imi aduc aminte extraordinar de clar de prima zi de scoala. Ne-a plasat pe toti in banci, apoi ne-a luat la descusut, cine suntem, ce vrem, ma rog, tot tacamul zilei ca sa ne cunoastem intre noi.
La sfarsit il aud graseind inconfundabil:
- Zoe draga, avem prea multi urati in clasa, ce ne facem?
- Maestre, spune Zoe, or fi urati, dar sunt talentati.
- Tu chiar crezi? Adica sa fie asa de urati si totusi talentati?
Nu eram chiar toti urati, exagera si el, ba as zice ca erau si destui frumosi, dar, ce e drept, noi ceilalti eram cam majoritari.
Ne-a chemat intr-o zi acasa la el, era o bijuterie de apartament, foarte intretinut, nici nu ai fi zis ca e casa de burlac, si ne-a oferit, in semn de mare onoare, sa bem cafea din cestile lui japoneze. Trebuie sa stiti ca era renumit pentru cescutele lui la care tinea ca la ochii din cap, ne-a si atras atentia sa nu care cumva sa scapam vreuna pe jos, ca ne omoara. Pretorian, un oltean dat dracului, leaga o sfoara de toarta cescutei si o atarna de degetul mic, apoi disimuleaza sfoara, bea cafeaua, si cand ajunge Moni langa el, se face ca scapa ceasca, asta de duce dracului pana aproape de podea, Moni se face galben, se face alb, da sa moara, amana chestia pentru cativa ani, dar face o scena de zile mari.
Nu mi-am propus sa povestesc despre Moni, pentru ca ar trebui sa scriu numai despre el o carte, si inca una sanatoasa, dar imi apare ca o silueta dintr-o stampa japoneza, dintr-o singura linie. Fara el nu am fi fost nimic, nici unul dintre noi, Moni era cu adevarat seful clasei, avea un dar special, chiar daca parea ca nu face nimic, puncta din cand in cand cu vorba, dar era capabil de niste gesturi care ne uluiau pur si simplu. Eram in pragul unui examen de actorie, unul greu, caci clasa lui Loghin parea a avea scene foarte bine pregatite, iar noua ne ardea de fotbal, tocmai infiintasem un campionat si clasa noastra ajunsese in finala, care se desfasura pe un maidan cam pe unde este acum Complexul Grozavesti. Eram la pauza, ne conduceau aia de la operatorie cu 2-1 si-l vedem pe Moni venind cu Despina Marcu dupa el, carand o ditamai sacosa cu borcane cu dulceata ca sa nu cumva sa facem febra musculara.
Cand am ajuns la Institut, Zoe ne astepta in usa ca un diavol, manioasa cumplit ca batem mingea in loc sa repetam.
- Draga, spune Moni, sa nu fii suparata, copiii au luptat si au pierdut ca niste premianti.
A fost una dintre cele mai cumplite repetitii pe care le-am facut, Zoe urla continuu, era nemultumita, Moni n-avea treaba, se culcase cu picioarele pe catedra, imun la tot ce se intampla in jurul lui.
La un moment dat, Elena Albu nu stiu ce face, Zoe se apuca de pandalii si incepe sa arunce cu scaune peste capul lui Moni, care se ridica intr-un tarziu si spune senin:
- Zoe draga, tu vrei sa ma omori?
Zoe n-are incotro si lesina, o caram pe o bancheta, ii facem vant, pare ca isi revine, il cheama pe Florin Mircea, cel mai serios si mai in varsta dintre noi, ii da niste bani si-l trimite dupa salam si paine, lesina din nou cat se poate de teatral, apoi isi aminteste si striga lui Florin:
- Nu uita sa iei si doua sticle de votca; daca tot nu aveti febra musculara din cauza de dulceata, macar sa va imbatati, ca nu stiu cum o scoatem la capat cu examenul.
- He, he, spune Moni, Zoe draga, tu nu stii vorba aia ca daca ai ghinion la sport, ai noroc la examen? E ca in dragoste.
Am mancat, am baut si pe la patru dimineata am plecat si noi spre camin. Superbele nopti albe ale vietii mele de artist, minunatele nopti castigate pentru arta pe care n-am sa le uit nicicand… Ce aer era, ce singuratate, ce splendoare in jur, ce bucurie in suflet, ce minune de vreme, ce minune de viata!
Munca pe care o facea Zoe era incredibila, juca tot alaturi de noi, inventa pilde si povesti ca sa pricepem ce avem de facut, suferea si se bucura impreuna cu noi. Cand a venit ultima zi de clasa, parca timpul s-a oprit in loc, am crezut ca o sa murim de inima cu totii, afara era la fel ca altadata, dar noi nu mai puteam vedea aceleasi lucruri, nu mai puteam simti la fel, viata venea peste noi cu relele ei si singurul gest eroic pe care am fost in stare sa-l facem a fost sa nu plangem.
Inainte de a pleca definitiv de la Casandra, Moni ii spune lui Zoe:
- Ce zici, draguta, parca nici nu sunt asa de urati!
O noua generatie Moni-Zoe lua drumul gloriei in piept, pregatindu-se sa moara, dar sa nu se predea, asa cum ne invatasera ei, cum ne pregatisera ei, cum zidisera ei in fibrele noastre cele mai ascunse.
Exista un fel de fratie a celor care au trecut pe la clasa asta, chiar semanam oarecum intre noi, si cei frumosi, si cei urati, si ne face placere sa ne intalnim unii cu altii. Ne privim in ochi si radem, pentru ca acolo ii vedem pentru o clipa pe Moni si Zoe, un monoclu si o lornieta, un joben si o palarie cu voaluri, un baston de abanos si o umbreluta diafana de dantela.
Vad si acum ceasca japoneza atarnata de firul salvator, mi se incetoseaza ochii si, ca si atunci, fac efortul de a nu plange.
Dar este din ce in ce mai greu, caci toata tineretea mea este acolo si este, saraca de ea, atat de departe si atat de singura.
La sfarsit il aud graseind inconfundabil:
- Zoe draga, avem prea multi urati in clasa, ce ne facem?
- Maestre, spune Zoe, or fi urati, dar sunt talentati.
- Tu chiar crezi? Adica sa fie asa de urati si totusi talentati?
Nu eram chiar toti urati, exagera si el, ba as zice ca erau si destui frumosi, dar, ce e drept, noi ceilalti eram cam majoritari.
Ne-a chemat intr-o zi acasa la el, era o bijuterie de apartament, foarte intretinut, nici nu ai fi zis ca e casa de burlac, si ne-a oferit, in semn de mare onoare, sa bem cafea din cestile lui japoneze. Trebuie sa stiti ca era renumit pentru cescutele lui la care tinea ca la ochii din cap, ne-a si atras atentia sa nu care cumva sa scapam vreuna pe jos, ca ne omoara. Pretorian, un oltean dat dracului, leaga o sfoara de toarta cescutei si o atarna de degetul mic, apoi disimuleaza sfoara, bea cafeaua, si cand ajunge Moni langa el, se face ca scapa ceasca, asta de duce dracului pana aproape de podea, Moni se face galben, se face alb, da sa moara, amana chestia pentru cativa ani, dar face o scena de zile mari.
Nu mi-am propus sa povestesc despre Moni, pentru ca ar trebui sa scriu numai despre el o carte, si inca una sanatoasa, dar imi apare ca o silueta dintr-o stampa japoneza, dintr-o singura linie. Fara el nu am fi fost nimic, nici unul dintre noi, Moni era cu adevarat seful clasei, avea un dar special, chiar daca parea ca nu face nimic, puncta din cand in cand cu vorba, dar era capabil de niste gesturi care ne uluiau pur si simplu. Eram in pragul unui examen de actorie, unul greu, caci clasa lui Loghin parea a avea scene foarte bine pregatite, iar noua ne ardea de fotbal, tocmai infiintasem un campionat si clasa noastra ajunsese in finala, care se desfasura pe un maidan cam pe unde este acum Complexul Grozavesti. Eram la pauza, ne conduceau aia de la operatorie cu 2-1 si-l vedem pe Moni venind cu Despina Marcu dupa el, carand o ditamai sacosa cu borcane cu dulceata ca sa nu cumva sa facem febra musculara.
Cand am ajuns la Institut, Zoe ne astepta in usa ca un diavol, manioasa cumplit ca batem mingea in loc sa repetam.
- Draga, spune Moni, sa nu fii suparata, copiii au luptat si au pierdut ca niste premianti.
A fost una dintre cele mai cumplite repetitii pe care le-am facut, Zoe urla continuu, era nemultumita, Moni n-avea treaba, se culcase cu picioarele pe catedra, imun la tot ce se intampla in jurul lui.
La un moment dat, Elena Albu nu stiu ce face, Zoe se apuca de pandalii si incepe sa arunce cu scaune peste capul lui Moni, care se ridica intr-un tarziu si spune senin:
- Zoe draga, tu vrei sa ma omori?
Zoe n-are incotro si lesina, o caram pe o bancheta, ii facem vant, pare ca isi revine, il cheama pe Florin Mircea, cel mai serios si mai in varsta dintre noi, ii da niste bani si-l trimite dupa salam si paine, lesina din nou cat se poate de teatral, apoi isi aminteste si striga lui Florin:
- Nu uita sa iei si doua sticle de votca; daca tot nu aveti febra musculara din cauza de dulceata, macar sa va imbatati, ca nu stiu cum o scoatem la capat cu examenul.
- He, he, spune Moni, Zoe draga, tu nu stii vorba aia ca daca ai ghinion la sport, ai noroc la examen? E ca in dragoste.
Am mancat, am baut si pe la patru dimineata am plecat si noi spre camin. Superbele nopti albe ale vietii mele de artist, minunatele nopti castigate pentru arta pe care n-am sa le uit nicicand… Ce aer era, ce singuratate, ce splendoare in jur, ce bucurie in suflet, ce minune de vreme, ce minune de viata!
Munca pe care o facea Zoe era incredibila, juca tot alaturi de noi, inventa pilde si povesti ca sa pricepem ce avem de facut, suferea si se bucura impreuna cu noi. Cand a venit ultima zi de clasa, parca timpul s-a oprit in loc, am crezut ca o sa murim de inima cu totii, afara era la fel ca altadata, dar noi nu mai puteam vedea aceleasi lucruri, nu mai puteam simti la fel, viata venea peste noi cu relele ei si singurul gest eroic pe care am fost in stare sa-l facem a fost sa nu plangem.
Inainte de a pleca definitiv de la Casandra, Moni ii spune lui Zoe:
- Ce zici, draguta, parca nici nu sunt asa de urati!
O noua generatie Moni-Zoe lua drumul gloriei in piept, pregatindu-se sa moara, dar sa nu se predea, asa cum ne invatasera ei, cum ne pregatisera ei, cum zidisera ei in fibrele noastre cele mai ascunse.
Exista un fel de fratie a celor care au trecut pe la clasa asta, chiar semanam oarecum intre noi, si cei frumosi, si cei urati, si ne face placere sa ne intalnim unii cu altii. Ne privim in ochi si radem, pentru ca acolo ii vedem pentru o clipa pe Moni si Zoe, un monoclu si o lornieta, un joben si o palarie cu voaluri, un baston de abanos si o umbreluta diafana de dantela.
Vad si acum ceasca japoneza atarnata de firul salvator, mi se incetoseaza ochii si, ca si atunci, fac efortul de a nu plange.
Dar este din ce in ce mai greu, caci toata tineretea mea este acolo si este, saraca de ea, atat de departe si atat de singura.
Mihai Malaimare – Sansa
No comments: