Raluca Zamfirescu: „As vrea sa stiu de unde am venit, ce e cu mine in lumea asta si unde ma duc”.

Raluca Zamfirescu in rolul titular din “Domnisoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu – Teatrul National “I.L.Caragiale”

Eu m-am nascut in Ferentari. Sunt un copil de mahala. Dar Ferentariul meu este altul, nu cel de azi. Erau strazi cu muncitori, cu oameni cumsecade, bunicul meu era tamplar si bunica la fel. Acolo am crescut, am avut in copilarie prietene care mai tarziu, cand eu am crescut si am intrat in teatru, s-au angajat la Adesgo, la fabrica de ciorapi. Acolo, in Ferentariul acelei perioade imi este sufletul. 


Ma doare cumplit acum, cand aud ca in Ferentari se intampla atatea porcarii. Pentru mine nu e asa. Oamenii pe care-i cunosc eu sunt oamenii din „Domnisoara Nastasia”. Acolo, la tata, care era gazetar tanar, venea Panait Istrati si tata ii lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor, unde este si-acum spitalul de boli de plamani. Era bolnav de tuberculoza. Iar dupa ce a scris „Spovedania unui invins”, tata i-a luat o serie de interviuri. Noi aveam casa pe pamant, si in fata era un chiosc acoperit de trandafiri rosii, mici. Iar la intrarea in casa aveam un cires. Si mi-aduc aminte cum Panait Istrati ii spunea tatei despre ciresul asta: „George, aici este o minune!” Ce frumos stateau ei sub ciresul ala de vorba, si noi, eu si sora mea Gabriela, cand trebuia sa ne retragem, seara, ne duceam la domnul Istrati si-i spuneam: „Sarumana!”. Ma cutremur si acum cand imi aduc aminte cum imi dadea mana, ca un parinte bun. Rugaciunea mea de seara, catre Dumnezeu, era „Da, Doamne, sanatate mamei, tatei, lui maica mare, lui taica mare, Gabrielei, mie minte si noroc si da-i sanatate domnului Panait Istrati”. Pentru ca stiam ca e foarte bolnav.

Acolo veneau majoritatea colegilor tatei, Victor Ion Popa, Zaharia Stancu, cu ei am crescut. Copilaria mea nu este decat un basm cu zei, cu semizei, un basm dupa care tanjesc.

Tot articolul aici