Gogosile

Se juca in seara aceea “Hamlet”. Si, ca intotdeauna cand se reprezinta celebra tragedie shakespereana, pe scena domnea o mare zapaceala. Nici nu este de mirare, caci nemuritoarea opera, dupa cum se stie, comporta un numar mare de interpreti, figuratie, dese schimbari de decoruri, trambite si alte accesorii.
Desi distributia cuprinde un mare numar de actori, cel care domina, detinand scena aproape in permanenta, este Hamlet, nefericitul print – o seama de actori fiind meniti sa-i dea mai mult replica.

Ca sa le treaca timpul, acesti numerosi “replicanti” consuma, de obicei, o mare cantitate de cafea.
In seara aceea, cafegiul nu mai prididea cu servirea prin toate cabinele.
-    Mai, sa-mi aduci o “nervoasa” la “mama-mama”, spune actorul purtatorului tablalei cu cafele, dulceturi si gogosi. (“Mama-mama” desemneaza in limbajul culiselor tabloul cand Hamlet face cunoscutele imputari mamei sale.)
-    V-aduc o cafea?
-    Mai lasa putin, ca “intru” acum, da’  adu-mi la “Rosenberg si Goldenberg” – (ceea ce se referea la scena cand isi fac aparitia cei doi prieteni ai lui Hamlet: Guildenstern si Rosenkranz.)
Si asa, intr-o seara, se juca “Hamlet”, cu regretatul Aristide Demetriade.
Pe la mijlocul piesei, cafegiul, profitand de un moment cand potolise setea de cafea a interpretilor lui Shakespeare, s-a apropiat si el sa vada drama. Probabil ca ce auzea il interesa grozav, incat incetul cu incetul s-a apropiat binisor de locul in care se dasfasura actiunea. Furat de cele ce se petreceau pe scena, omul cu tablaua a intrat chiar in “careul fermecat” – adica in cadrul inconjurat de decoruri.
Spectatorii, dandu-si seama ca aparitia nu constituia un personaj shakesperian, au inceput sa faca haz. Cafegiul insa, numai ochi si urechi, urmarea evolutia actiunii raza privirilor lui netrecand peste rampa.
Desi se reprezenta o vestita tragedie, din sala se auzeau hohote de ras.
Panica a cuprins personalul de scena.
Regizorul, dintr-un colt nevazut, a inceput sa faca semne disperate (in sala se radea cu sughituri).
Cafegiul, crezand ca i se comanda noi cafele, raspundea si el prin semne, care ar fi vrut sa spuna:
“Ai rabdare, ca-ti aduc indata, lasa-ma sa mai vad putin.”
Intrucat sistemul semnelor se dovedise cu totul ineficient, regizorul s-a gandit sa recurga la mijlocul fortei. S-a aplecat binisor in spatele decorului, a intins mana cat a putut, si cu o smucitura a tras de haina pe cafegiul-teatralist. Acesta, luat prin surprindere, s-a speriat, si, pierzandu-si echilibrul, a transmis aceasta pierdere si tavii, pe care o sprijinea pe abdomen. Gogosile s-au imprastiat pe scena.
Intra tocmai Hamlet, care, dus pe ganduri, isi punea celebra intrebare: “A fi sau a nu fi.” Hamlet, pierdut in negura gandurilor sale, n-a observat gogosile si, strabatand scena de-a lungul si de-a latul, a inceput sa joace fotbal. In sala se radea cu spasme.
Niciodata, pana in seara aceea, scena cu “a fi sau a nu fi” nu a provocat atata voie buna.

Ioan Massoff
“Actorul de la miezul noptii”