 |
| Olga Delia Mateescu |
17‑24 martie 2003
Imi place sa‑i spun Olguta. Nu pentru a o alinta, cred ca refuza genul ci, strict din tandretea pe care mi‑o provoaca numele: Olga‑Delia Mateescu. Ne‑am cunoscut demult, cam prin 1962‑1963, la Iasi, cand ea era inca Olguta, iar eu deja tanara actrita. Venise sa‑si vada tatal, pe Igor Volosievici, doctor in localitate. Nu aveam de unde banui atunci ca soarta ne va apropia, ba mai mult, ca aceasta apropiere se va datora unui anume fel de a fi care ne este comun. In primul rand, ne uneste aceeasi meserie, ne caracterizeaza acelasi mod de a lua lucrurile in serios, nu ne satisface numai ceea ce pica, ci incercam sa atragem sansa prin nelinistea cautarilor, iar nevoia de a exista intr‑o maniera decenta si productiva completeaza permanenta redescoperire de sine. Mi‑am permis aceasta paralela si cred ca Olguta o accepta, mai ales pentru ca, in ceea ce o priveste, lucrurile chiar stau asa, dar si cu un plus: de catava vreme, Olga‑Delia Mateescu semneaza piese de teatru si carti! Acesta e momentul pe care l‑am gasit prielnic pentru a aduce in lumina traiectoria unei existente in plenitudinea fortelor si a afirmarii intr‑un domeniu nou.
Un om viu, vesel, spontan, actrita de notorietate, cu care m‑am intalnit pe scena Nationalului in prilejuri de demult fericite, cu care am pritocit spectacole de versuri, cu care am impartit chiar si drumuri de vacante.
Olga‑Delia se redescopera aplecandu‑se cu grija, cu teama, dar incarcata de bucuria faptului, spre noua ei fateta – scrisul. Intreband‑o banal, ca toata lumea, cum a fost inceputul, mi‑a raspuns, ca si celorlalti, ca nu stie! Pur si simplu a venit, a pus mana pe creion si gandurile au prins contur. Asta‑i tot. Iar eu incerc sa inteleg ca si ea, aproape inconstient, a simtit nevoia, ca multi alti oameni, sa se exprime si altfel, a simtit acea nevoie de a scormoni si cu alte mijloace, dupa propriile‑i spuse. O fi piesa, n‑o fi piesa? s‑a intrebat la inceput, vrand sa vada ce iese.
Si chiar daca raspunsul se mai lasa asteptat si nu tot ce scrie poate fi si jucat, Olguta a avut curajul sa nu se dea batuta, sa scrie alta piesa si alta, prietenii au avut curajul, la randul lor, sa tipareasca scrisele, iar UNITER prin amabilitatea Fundatiei Principesa Margareta a premiat una dintre lucrari. Asa a ajuns la numarul de 12 piese, plus cinci carti. Constienta ca orice inceput e greu, iar continuitatea si mentinerea celor incepute si mai grele, Olga‑Delia, potolindu‑si impetuozitatea, a trecut de la piesele trasnite, nebune, care au ramas la stadiul de incitare, la piese scrise in scop mai dramatic, fara sa neglijeze un partener real care este publicul, cu scopul declarat de a vrea sa fie jucate, nu numai lecturate. Lupta pentru a patrunde pe piata dramaturgiei este in aprecierea autoarei asemanatoare celei a lui Don Quijote cu balaurii sai imaginari, noi aflandu‑ne, mai exact ramanand, tributari unei mentalitati invechite de neacceptare a unor versiuni noi. Si, desi toate teatrele se falesc cu sprijinul acordat dramaturgiei romanesti, in realitate interesul este firav, institutiile abilitate ramanand la fel de sclerozate, scriitorii devenind din ce in ce mai tristi, iar editorii facand eforturi aproape supraomenesti de a tipari Teatru! Nu sunt lucrurile asezate in matca lor, astfel ca piesa de teatru sa nu someze! Si, desi ne aflam intr‑o continua tranzitie, termen viclean sub aripa caruia se ascund toate cele nedorite ca noutate, firea directa si obisnuinta Olgai de a spune lucrurilor pe nume n‑o pot opri sa nu le remarce pe cele care pun piedici culturii, fanteziei creatoare. Dramaturgia romaneasca (precum si poezia) nu are cautare in randul cititorilor de carte, nu se cumpara. De ce? Raspunsul e departe... Departe de a ne interesa! Olga‑Delia Mateescu traieste prin teatru. O dovada in plus se dovedeste si ultima sa inventie – romanul Manuscrisul, in curs de aparitie. Nelinistita, dar nefacandu‑si niciun repros, Olga‑Delia crede in ceea ce a scris. O documentare serioasa i‑a folosit in a se inspira din Evanghelie (mai cu seama in legatura cu Codex Aureus) si in a ne dovedi ca vremurile nu se schimba, dar se inlocuiesc, ca oamenii de azi si de ieri sunt doar altii, dar supusi acelorasi patimi si traind in obscurantismul aceluiasi ev mediu... ca pe timpul lui Carol Magnum.
Cristina Deleanu
"Si totusi actorul..."
No comments: