Doamna Deleanu

Elena Deleanu

Doamna Deleanu a fost directoarea Tea­trului Muncitoresc CFR, care s-a transformat in Teatrul Giulesti, schimbat la randul lui in Teatrul Majestic, iar astazi a primit numele de Teatrul Odeon. A avut un direc­to­rat foarte lung. A fost o mare directoare de teatru. Era un director temut, respectat, era in top. Nu cred ca a fost iubita, pentru ca di­rec­torii nu sunt iubiti. E lege. Doamna De­lea­nu credea numai in reusita. Era sigura de sus­tinerea oamenilor si a lui Dumnezeu. Nu fa­cea decat ce voia si ce-i placea.

 

Era un di­rec­tor care citea. Fara limita. Era autodidacta, isi educase pasiunea pentru cultura singura, in­vata mereu. Avea o ironie taioasa care musca rapid, avea umor si-i placea sa te-nta­resti si sa iasa scantei. Se plictisea in liniste si tihna. Era o persoana tonica. Doar zambea intins, dar de ras nu radea. Dar zambetul ei era pas­telat in foarte multe culori de nenumarate umori. Sarcastic, sardonic, sensibil, dulce, implicat, responsabil, malitios si mai ales punitiv. Serios si intelegator. Niciodata rau, doar rece. Si niciodata neinteresat.

Ii placea, adora sa-ncerce gradul de risc al furtunilor, caci se definea prin Vivere pe­ricoloso. Era o aventuriera. Era foarte vie, vitala si energica. Si toti o iubeam in felul nostru. Nu avea mentalitati inghetate si principii invechite. Dar avea o disciplina facuta parca la Polul Nord. Cand se supara era crunta Walkiria. Ii placea sa iasa la lupta in camp deschis. Provoca si accepta duelul cu patima si castiga de fiecare data. Am vazut-o in cele mai stranii situatii. Era fascinanta cand avea in fata un om care se dezlantuia, care plangea si care striga. Avea rabdarea unei vietati salbatice care sta la panda. In lupta, rabdarea e o arma de te­mut. Doamna Deleanu a fost un director pe varful piramidei. Doamna Deleanu a facut vedete, a schimbat menta­litati, obiceiuri. Stia ca-i posibila transformarea, si-o cerea dur si cu severitate. Nu era “comoda”, dar era amuzanta si mereu “altfel”. Era fluc­tuanta in intensitate, lipsita de pre­ju­decati, paradoxala.

S-a stins de singuratate si dor. Pentru ea anii in care a iesit la pensie au fost ca o moarte. Nu putea respira decat prin teatru. Ma suna de cate ori faceam ceva “nou”, “bun” sau “ciudat”. Ii promiteam mereu ca o sa trec pe la ea. Ma-ntreb acum daca ceilalti faceau la fel. Si-n februarie-martie, cand ne-am apucat de adunat material despre domnul Braila, a fost tarziu. Am sunat-o: “Rodica, eu nu mai primesc pe nimeni! Gata!” Am tot cautat-o de cateva ori si nu peste multa vreme Dorina Lazar m-a sunat sa-mi spuna ca Doamna Deleanu a murit! Ce ciudat suna! A plouat in acea zi, de parca se sparsese cerul. Lumea plecata-n concediu…

Am ramas orfani, toti cei pe care ea ne-a dorit la teatrul ei – Teatrul Giulesti!

Rodica Mandache

Sursa text: jurnalul.ro

Sursa foto: Revista Teatrul (iunie 1980)