 |
| Cu Tamara Cretulescu in "A douasprezecea noapte" de Shakespeare |
Uite, nu-mi aduc aminte cum am mers catre Teatrul National
in ziua in care aveam repartitia in mana. Probabil ca era ceva mandrie in mine;
la urma urmelor, undeva, intr-un colt, am impresia ca acolo unde acum este
garajul, dar nu sunt sigur, pusesem si eu cateva caramizi. Ne dusese intr-o zi
Moni Ghelerter sa ajutam si noi, studentii, la constructia Teatrului National. Am
carat caramizi si l-am rugat pe unul dintre muncitori sa ma lase si pe mine sa
zidesc un pic. M-a lasat si am pus
mortar si am lipit acolo cateva caramizi, ca un fel de legamant sacru pe care-l
faceam: sa fiu loial, sa fiu bun, sa fiu nelinistit.
Un birou mare, cu o lampa imensa cu abajur pe ea, Horea
rotund de sa crape, in pantalonii lui pachesti, uitandu-se la repartitie, la
mine, iar la repartitie si, scarpinandu-se in cap, a zis:
-
Apoi, dragule, noi n-avem nevoie de urati si de
mititei, de comici, noua ne treba unul fain, june prim, ca Piersic s-o cam
festelit. Ce ne facem noi cu tine?
Si n-a mai spus nimic, s-a lasat o liniste intre noi ca o
plapuma laptoasa.
Am raspuns intr-un tarziu, cu glasul altuia:
-
Eu aici am repartitie, aici stau.
Cand spun ca timpul era altcum nu mint, simt asta si acum,
dupa atatia ani. Am iesit de la Horea, afara era frumos, cald, m-am plimbat,
m-am plictisit si m-am dus acasa, stateam atunci undeva la dracu-n patru, dar
drumul nu ma deranja, vedeam lumea, la urma urmelor, mirosea a vreme incerta,
nici vara, nici toamna, tramvaiul 12 zdranganea, oamenii de toate felurile se
lipisera unii de altii; am coborat, am impins poarta de lemn si i-am spus
Luminitei, prima mea sotie, ca gata, m-am angajat, acum sunt si eu un om cu
treburile lui.
Mi-au dat casa dupa multa vreme, vreo trei, patru luni, dar
mi-au dat. O cabina la ultimul etaj, o cabina mititica, avea o chicineta si un
dus, dar ce minune mi s-a parut, si chiar era, ganditi-va, sa stai in centrul
centrului, peste drum de Casa Centrala a Armatei, era langa ea un magazin care
avea la subsol un raion cu toate berile din lume, era o nebunie. Am aranjat
frumos, Tinuta, socrul meu, ne-a ajutat, ne-a cumparat o canapea si doua
fotolii si mi se parea ca m-am intors catre clipele acelea de Paste sau de
Craciun cand linistea era numai a mea, cand caldura era numai a mea, cand toata
lumea era numai a mea. Probabil ca omenirea isi traia nefericirile ei, eu insa
eram fericit si nu-mi pasa de durerile nimanui, caci nu le bagam in seama, de
parca nici n-ar fi existat.
Acolo s-au petrecut unele lucruri de care imi aduc aminte cu
o acuratete incredibila. Stateam mai multi la etajul acela. Unii erau mai vechi
si aveau spatii mai mari si mai frumoase, eu eram cel mai tanar si aveam doar
cabinuta mea cu geam catre crematoriul din curte. Raducu Itcus, un actor
impacat cu sine si cu o anume mediocritate luminoasa si suficienta, Ovidiu
Moldovan, Cocoselul, un fel de tanar furios, domolit repejor la carciuma in
preajma lui Rautchi si Cozorici, si mai ales Nic Sufleurul, acum batran si abia
tragandu-si zilele. Ne adunam toti intr-o sala la televizor si, cand ne vedea
Nic pe mine si pe Itcus, se enerva grozav si mormaia asa, ca sa-l auda toata
lumea:
-
Ce dracu’ de treaba e si asta? Pe namila asta
sa-l cheme Raducu si pe aschimodia asta Malaimare!
Mai era acolo si Costel Constantin, dar el era deasupra
noastra, repeta cu Penciu si n-avea treaba cu noi.
Doamne, ce clipe am trait!
Se juca “Regele Lear” si eu stateam la galerie in pijama, cu
o bere in mana, ma uitam la ei si sorbeam teatrul ca pe o cafea buna, aburinda,
ca pe una pe care o doresti si o savurezi.
Acolo a murit Nic. In bratele mele a murit. M-a rugat sa-i aduc
o sticla de bere, i-am adus-o, a dat o dusca pe gat, a respirat usurat si a
murit zambind, lasandu-se usor, plutind parca. A fost un fel de relanti, ca
intr-un film despre clipe traite si care lasa un gol imposibil de umplut. Moartea
lui Nic a rupt vraja acelui loc, caci la putina vreme ne-au anuntat ca ne muta.
Zvonul a prins aripi si s-a materializat fara drept de apel intr-o dupa-amiaza
cand ne-am urcat in tramvaiul 13 si am coborat dupa o ora la capatul Pantelimonului,
pe Zambila Ionita 10, intr-un bloc de zece etaje, confort doi, unde ne-au dat
cate un apartament cu doua camere. Aici i-am batut eu pe ceilalti, caci, desi
eram cel mai tanar, mi-au dat un apartament care era parca mai frumos, caci era
situat la etajul zece, de unde vederea era splendida. Cand am intrat acolo, in
spatele usii lasam o parte din viata mea, una dintre cele mai frumoase.
Mihai Malaimare
Fragment din volumul de amintiri “Sansa”
Sursa foto: Amza Saceanu - "Teatrul ca lume"
No comments: