Zaharia Stancu, pe cat era de generos cand rasplatea, pe
atat era de patimas si necrutator cand pedepsea. De curand o pedepsise fara
apel chiar pe profesoara mea, pe draga mea profesoara, pe marea artista
Marioara Voiculescu… si pedeapsa directorului Zaharia Stancu s-a perpetuat pana
la disparitia ei fizica… Pacat! A fost pedepsit si publicul romanesc care, din
1949, nu a mai avut prilejul s-o vada oficiind pe aceasta “mare preoteasa a
Thaliei”.
Conflictul intre Marioara Voiculescu si Zaharia Stancu a
inceput in repetitiile piesei lui Alexandru Kiritescu, fresca renascentista “Nunta
din Peruggia”, unde artista trebuia sa interpreteze partitura de mare forta a
Atalantei Bagliogni. In faza finala a pregatirii spectacolului, Marioara
Voiculescu a prezentat un certificat medical pretinzand ca e incapabila sa faca
premiera, care, pentru directorul Zaharia Stancu, constituia prima carte de
vizita a proaspatului sau directorat. Marioara Voiculescu a parasit repetitiile
fiind inlocuita de Agespina Macri-Eftimiu, artista de prestigiu, dar de cu
totul alt calibru temperamental. Numai la cateva zile dupa eliberarea sa din
rol, Marioara Voiculescu dadea premiera cu “Masina de scris” a lui Cocteau, la
Teatrul “Comedia”, de sub conducerea lui Sica Alexandrescu, unde era platita,
dupa cat se pare, cu o suma exorbitanta. Zaharia Stancu a socotit “certificatul
medical” drept un afront adus lui si mai ales Teatrului National. La un telefon
de explicatii avut intre cei doi beligeranti, se pare ca Darie, inainte de a
tranti receptorul in furca, a dat de furca auzului sensibil al Voiculeascai cu
niste foarte simtite expresii folclorice, stupefiind-o si indarjind-o pe viata.
In mod automat, Stancu a desfacut si contractul marii artiste. Autoritatea sa
directoriala nu avea limite in acea vreme… Stancu facea parte din acea
categorie de oameni care aveau ca deviza “nu ma calca pe coada, ca te calc pe
cap”… Si pe Voiculeasca a calcat-o pe cap, pentru ca nu s-a mai ridicat! Dupa putin
timp, cum spuneam, teatrele particulare fiind desfiintate, Marioara Voiculescu
s-a trezit fara nici un angajament. La Teatrul National, condus de Stancu,
mandria ei, sensibilitatea ei jignita, indarjirea nu o mai puteau readuce… A
fost surprinsa de evenimentele care incepeau sa se cristalizeze intr-o lume cu
alte principii, fara nici o apartenenta sociala sau, mai pe scurt, cu un termen
care se uzita din ce in ce mai des, ”neincadrata”… Via pe care o avea la Valea
Calugareasca o trecea in mod automat in randul chiaburilor, apartamentul din
strada Frumoasa, taiat printr-un perete de lemn era impartit cu “colocatari”
pentru care marea artista nu devenise decat o proprietareasa careia trebuia sa i
se faca mizerii… Nu peste multa vreme, fiindu-i luata si catedra de actorie de
la Conservatorul regal, care si el in mod normal, se restructura, devenind
Institutul de teatru “I. L. Caragiale” sub conducerea poetului Marcel Breslasu,
Marioara Voiculescu se afla, asadar, in afara noilor legi.
A trebuit sa vina aniversarea sarbatoreasca a Teatrului
National in 1953, pentru ca o anumita intelegere a forurilor conducatoare din
cultura sa-i dea titlul de “artista emerita” si nu a “poporului”, ca tuturor
colegilor ei de varsta si de autoritate artistica… Temerile de sanatate, spaima
ca stilul nu-i va mai rima cu stilul de joc practicat (cu toate ca realismul
era forta sa), indarjirea ei poate, dar si trecerea timpului, au facut-o sa nu
mai joace niciodata, in paguba ei, a teatrului romanesc si mai ales a
publicului noii noastre societati…
Mihai Berechet
“9 caiete albastre”
No comments: