Un mare actor mi-a spus odata ca "teatrul se savureaza precum icrele negre sau «fois gras» intr-o zi friguroasa de iarna, langa soba in care trosnesc lemnele". Asa ca si in seara aceea de 6 ianuarie, ca si la zecile de reprezentatii de pana atunci de pe scena Teatrului "Bulandra", oamenii s-au dus din nou sa manance "teatru pe paine" (dar in frig, cu paltoanele si cojoacele pe ei, cu caciulile indesate pe cap) si au umplut din nou pana la refuz pentru a vedea "Cainele gradinarului", o comedie altfel.
O piesa scrisa de Lope de Vega, dar gandita pentru "Bulandra" suta la suta de Florian Pittis, prin amprenta sa definitorie si inconfundabila. "Pittis e Pittis. Nu mai exista altul ca el si nu stiu cand se va mai naste altul", povesteste Emilia Popescu, actrita care l-a iubit pe regizorul si actorul Pittis, cel cu care a jucat in "Cainele gradinarului" si "Meditatiile Ritei".
"Cainele gradinarului" a avut premiera pe scena de la "Bulandra" spre sfarsitul anului 1988, dar s-a jucat tot anul urmator cu casa inchisa la toate reprezentantiile. "Veneau oameni sa vada piesa si de cate zece ori, pentru ca erau fascinati de tot ceea ce se intampla in aceasta piesa. Era ceva nou pentru toata lumea. Unii veneau dupa noi si pe la reprezentatiile din tara, ii recunosteam pentru ca stateau mai tot timpul in primele randuri. Stiau toate replicile si ne sopteau atunci cand ne incurcam sau uitam replica. Si imi aduc aminte ca cel mai mare admirator al nostru, care a venit de multe ori si prin tara dupa noi cand am jucat «Cainele gradinarului», era Ivan Patzaichin", continua povestirea Emilia Popescu. Actrita, aflata in 1988 in utimul an de facultate, nu a mai dat examen la teatru. Pittis i-a fost profesor. A remarcat-o si a avut incredere in ea. Astfel, rolul Dianei de Belfor din "Cainele gradinarului" si cel al Ritei din "Meditatiile Ritei" au fost examenul pe care l-a sustinut in fata spectatorilor.
Criticii vremii au spus despre regia si forma spectacolului "Cainele gradinarului" ca fiind o manifestare "poor art", un teatru fara decoruri speciale, fara costume speciale si fara investitii speciale. Criticul Sergiu Anghel spunea in almanahul "Antract" ca "poor art este deci o conventie (acolo unde nu este direct o necesitate) ca multe altele, care plaseaza in gol o afirmatie ca cea a Nicoletei Gherghel, cronicarul de la Luceafarul: «Aici ne aflam la teatru si nimic nu aminteste de sacralitatea acestui templu. Decoruri nu exista»... Pretentia functionarii unilaterale a teatrului in registrul sacralitatii nu-si afla justificarea decat daca criticul de la Luceafarul ar considera – in linia aceleiasi confuzii – ca Teatrului «Bulandra» ii incumba aceasta orientare pentru simplul fapt ca functioneaza in Gradina Icoanei".
Este lesne de inteles ca o piesa care are culisele la vedere (actorii se odihneau pe scaune, fumau, beau apa, discutau in soapta chiar pe scena), a carei coloana sonora, compusa special de Sorin Chifiriuc pentru aceasta piesa, are accente rock, cu costume avangardiste sau care accentuau sau conturau formele feminine ale tinerelor actrite, a fost analizata de critica vremii.
Dupa primele reprezentatii, spectatorii s-au intrebat vreme indelungata cum o astfel de piesa a trecut de cenzura. "Iti dai seama, era ceva nou pentru toata lumea, dar n-au fost probleme cu cenzorii, iar directorul de atunci al Teatrului «Bulandra», Ion Besoiu, a fost extraordinar si i-a lasat mana libera lui Motu. O lasasera si ei mai moale. Ar fi avut de ce sa se lege. De muzica lui Chifiriuc, de costumul meu mulat cu care jucam (adica un fel de colanti luciosi care imi aratau formele), de pletele lu’ Motu ce sa mai zic, da’ de ele nu se mai legau de ani buni", povesteste Emilia Popescu. Poate daca ar fi fost gandita cu cativa ani buni in urma, aceasta piesa nu ar fi trecut de cenzura. Tehnica folosita de Pittis a fost cea a colajului, folosind chiar elemente rock, rap sau disco de tip stradal, reintegrandu-le intr-un act cultural. O piesa in care se imbina noul, modernul cu vechiul, clasicul. O piesa care permitea improvizatia, lucru care se intampla aproape la fiecare reprezentatie cu un efect de eliberare si de spontaneitate.
Toti actorii care au jucat "Cainele gradinarului" au iubit-o si le-a placut realemente sa joace. Emilia Popescu, Oana Pellea, Mihai Gruia Sandu, Razvan Ionescu, Pittis, Manuela Ciucur, Marcel Iures si toti ceilalti din distributie respirau acelasi aer si erau un tot, un intreg.
Personajele erau concepute strategic si cu rigoare. Contele Federico, "o tenebra in alb imaculat", interpretat de Marcel Iures, starnea aplauze si hohote de ras numai la simpla sa aparitie. "Un personaj excelent interpretat de un actor extraordinar. Nu avea multe replici de spus, dar aparitia sa starnea hohote de ras pentru ca stia sa o faca si fara cuvinte. Prin mimica, gesturi... tot", continua Emilia Popescu. "Marcel Iures, cu o plasticitate corporala de exceptie, si-ar fi putut defini personajul prin miscarea singura. Cuvintele sunt aduse la suprafata cu un organ vocal cavernicol, din hrubele vechimii ereditare", scrie acelasi critic in "Antract". Despre Emilia Popescu s-a scris ca a "jucat paradoxul personajului in toate culorile curcubeului", despre Ileana Predescu, "magistrala in travesti", ca "relanseaza prin acest rol «citat» dialogul ironic cu cliseele ecranului", la fel si jocul Oanei Pellea a fost apreciat ca fiind "la inaltime", iar despre Mihai Gruia Sandu ca "face un pariu cu actorul total pe un ropot de aplauze, trecand fulgurant de la pantomima la cant, de la clovnerii la scheciuri de estrada".
"Piesa asta a fost arta comica moderna. Iar Motu a fost cel care a avut incredere in noi toti, dar mai ales in noi astia tineri, care de-abia iesiseram de pe bancile facultatii, si ne-a bagat pe scena intr-o piesa care a insemnat foarte mult pentru noi, pentru el, dar si pentru public. Si de atunci, din zilele alea in care ba jucam «Cainele», ba repetam pentru «Meditatiile Ritei», mi-a ramas in cap o vorba a lui pe care mi-o amintesc de fiecare data inainte de a intra pe scena ca o rugaciune: «Daca ai trei spectatori, intra pe scena, pentru ca ei au venit sa te vada pe tine si, nu se stie, poate printre ei ar putea fi un nou Eminescu»."
Sursa text:
http://jurnalul.ro/scinteia/special/cainele-gradinarului-o-altfel-de-comedie-318106.html
Un articol de Andreea Tudorica
No comments: