Si ei au fost copii... Adrian Pintea

Adrian Pintea

"Adrian a fost o minune de copil: foarte frumos, sensibil, afectuos — mai ales fata de mama sa. Era extrem de generos — isi dadea cu drag ultima jucarie oricarui copil ar fi dorit-o, statea aplecat ore intregi peste o coala de hartie si renunta doar cand desenul prindea viata. Tata, care l-a invatat sa cante la vioara, i-a trezit in asemenea masura pasiunea pentru muzica, incat era de neconceput sa nu devina un muzician stralucit. Dupa ce a citit toate cartile pentru copii din biblioteca, a inceput sa scrie cartile lui. La scurt timp, personaje istorice reale si imaginare au invadat cartierul si apoi orasul: Mihai Viteazul, Robin Hood, Decebal, indieni, cowboys, ofiteri, Sherlock Holmes, imparati si cersetori au fost interpretati cu atata convingere", isi amintea sora sa, Rodica Austin, intr-un interviu.

Sursa text:

http://www.agerpres.ro/

Dida Solomon-Callimachi

Dida Solomon-Callimachi

In stagiunea 1927–1928, intre zidurile teatrului din Sarindar se desfasoara o aventura teatrala interesanta, chiar daca soldata cu un esec. Dida Solomon-Callimachi inchiriaza sala pentru compania privata pe care tocmai o infiintase si care se numea Teatrul I.L. Caragiale.

Ca sa vina in Sarindar, Dida Solomon parasea Teatrul National. Fusese angajata acolo in 1921, dupa absolvirea Conservatorului, unde studiase cu Nottara. Era o actrita inteligenta, de o frumusete aparte, cu afinitati pentru autori ca Strindberg, Ibsen, Wedekind, Wilde, Cehov, Pirandello – autori jucati ocazional si la noi, fara a constitui insa pilonii politicii repertoriale nici la teatrele nationale, nici la companiile private. Totodata, o atrageau teatrul si arta de avangarda, impartasind aceste gusturi si preocupari cu sotul ei, Scarlat Callimachi.

Are uriasa sansa sa debuteze pe prima scena a tarii in rolul titular din “Domnisoara Iulia” de Strindberg, spectacol cu premiera in aprilie 1922, in care evolua alaturi de G. Ciprian, interpretul valetului Jean. A fost o creatie exceptionala, pe masura complexitatii rolului, o creatie aclamata de critici si care o recomanda pe tanara actrita pentru roluri de profunzime, de traire intensa. Asadar, ce a putut-o determina sa plece de la National?

Raspunsul scurt este ca nu a mai fost distribuita in roluri pe masura potentialului sau. Intrucat nici ulterior nu i-au suras multe sanse, intalnim aici cazul – extrem de rar pentru un actor – in care debutul coincide cu apogeul carierei artistice. Un raspuns mai lung (si, poate, mai partinitor) formuleaza Ilarie Voronca, el oferindu-ne posibilitatea sa aruncam o privire in culisele Nationalului:

„O intreaga evolutie a ramas teatrului romanesc necunoscuta. Niciodata geniul lui Claudel n'a tulburat intrigele si ingamfarea culiselor de la noi. In treacat doar s’au rostit nume ca Wedekind, Kaiser, Hasenklewer. Strindberg, o exceptie. Desigur ca, necunoscut fiind aportul acestora, cu atat mai stranii vor parea acei care, continuandu-i, au ajuns la rezultate si mai indraznete. Acest prim neajuns, al ignorantei, se complica insa cu un altul mult mai dureros. Intru realizarea teatrului pur, e nevoie de artistul fulger, artistul-dinamita, artistul-artist. Pe acesta mediocritatea il inlatura cu bagare de seama. Teatrul romanesc castigase (prin ce fericit hazard?) un extraordinar interpret al lui Strindberg: D-na Dida Solomon. Dela venirea D-lui Corneliu Moldoveanu la directia Teatrului National, talentul puternic al D-nei Dida Solomon n’a fost utilizat in nici un spectacol. In schimb, afisele sunt zilnic intesate cu mereu aceleasi nume de gaste limfatice si nazale. (...)
Sistemul gasit de actualul director e ingenios. Cu pretul unui rol daruit bine, un articol de lauda intr-un ziar raspandit. Si totusi o intrebare trebuie pusa: De ce talentului izbind dur ca un aruncator de disc, temperamentului desavarsit al D-nei Dida Solomon (poate una din cele mai depline personalitati ale Teatrului contimporan) nu i-a gasit pana acum Directorul Teatrului National nici un rol spre interpretare? (...) Fenomenul inlaturarei treptate s’a petrecut cu aceeasi precizie si fata de un alt admirabil temperament: D-na Almajan-Buzescu.”

Acuzatiile lui Voronca sunt insa si mai grave (nu stim cat adevar se ascunde in ele, dar probabilitatea trebuie luata in calcul): „Alaturi de mediocritatile perindandu-se invariabil ca un peisagiu de panorama, glasul sculptat in marmura si gestul de unda, nesovaielnic, al D-nei Dida Solomon ar fi salvat prestigiul atator spectacole. O lamurire ni se ofera simplu: antisemitism. (...) Antisemitismul e insuportabil  oriunde, dar mai cu osebire, in cadrul inteligentei si artei (s.n.).” Intr-adevar, Dida era evreica. E greu de stabilit cat a contat acest lucru in colectivul de la National, dar se pare ca a contat pentru familia sotului ei, care l-ar fi dezmostenit din cauza acestui mariaj.

Oricum, intelegem de ce actrita, desi tanara si lipsita de experienta manageriala, se lanseaza intr-o intreprindere dificila cum este fondarea unui teatru privat. Din trupa mai faceau parte G. Ciprian, M. Gingulescu, V. Valentineanu, C. Hociung, Mitzi Ignatescu, Angela Lunceanu s.a. – unii fiind recrutati dintre tinerii care participasera, asemenea Didei, la putinele tentative de teatru avangardist de la noi (spectacolele stilizate ale Gruparii Insula).

Teatrul Caragiale este inaugurat cu “Ministrul de Gh. Braescu, o satira politica in regia lui Sandu Eliad, care nu se bucura insa de succes si care, la drept vorbind, nu corespundea programului trupei, dar care fusese aleasa din ratiuni comerciale. Se reia “Domnisoara Iulia” (tot in interpretarea Didei Solomon si a lui G. Ciprian), apoi este pusa in scena piesa “Camarazii” de Strindberg – „in bizara regie a lui Sternberg si-n decorurile originale ale lui Maxy”, in registrul realismului simbolic. Abia “Ratatii” de H.R. Lenormand (regia: Sandu Eliad, decoruri: Maxy, cu Dida Solomon si Al. Critico in rolurile principale) se bucura de un anume succes, dar intre timp se acumulasera datorii, si compania se desfiinteaza.

Peste ani, in 1939, cu ocazia altei montari a piesei lui Lenormand, la Compania Bulandra (regia: Soare Z. Soare) – un spectacol nereusit in opinia criticului – N. Carandino isi amintea ca, „la Teatrul Caragiale, d. Sandu Eliad, desi cu mijloace mai reduse, desi pe o scena mai putin utilata din punct de vedere tehnic, a reusit sa inchege pe vremuri un spectacol din care publicul a pastrat vie amintirea Didei Solomon, a lui Al. Critico si a lui N.N. Matei, pe langa obsesia dramei”

Sursa:

Daniela Gheorghe

“Din istoria scenelor bucurestene: Sala din Sarindar" (I)

Si ei au fost copii... Liliana Tomescu

Liliana Tomescu si mama Valentina

Amintiri...

Fragment dintr-un interviu cu doamna Liliana Tomescu in dialog cu doamna Silvia Kerim.

"- Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.

- Iar mama?

Liliana Tomescu si mama Valentina

- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...

- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!

- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.

- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?

- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul III..."

Sursa foto: Oreste Florian

Sursa text: http://www.formula-as.ro/2006/724 (fragment)

George Constantin - Poate "cel mai mare"!

In anul 1955, pe scena din subsolul Ateneului Roman, se repeta "Barbierul din Sevilla" de Beaumarchais. Era clasa Maestrului Baltateanu: anul IV. Repetitia o conducea Vlad Mugur, pe atunci asistentul Maestrului Baltateanu. Urmaream repetitia din ultimul rand al salii, asteptand sa se elibereze actorii pentru repetitia la "Tragedia optimista" de Vsevolod Visnevski, pe care o conduceam eu in calitate de preparator la clasa paralela, tot de anul IV, a doamnei Aura Buzescu. La un moment dat intra in sala marea profesoara-regizoare Marietta Sadova. Se aseaza la un capat de rand, cam pe la mijlocul salii, si dupa ce l-a urmarit cu mare atentie pe George, mi-a facut semn sa vin la dansa. Si-a dus mana la gura si s-a aplecat spre mine soptind: "Draga Cojar, uita-te la baiatul asta. Eu l-am vazut in acelasi rol pe De Max, asta e de pe acum peste Max. Tine minte, asta va ajunge mare!".

In "Tragedia optimista", George juca pe Ofiterul alb - prizonier tinut ostatic de catre anarhistii care pusesera stapanire pe nava. Distributia foarte numeroasa era acoperita de studentii ambelor clase. Astfel se sudau cele doua grupe ce au format celebra "Serie de aur". Mircea Albulescu - Alexei, Gheorghe Cozorici - Vainonen, Victor Rebengiuc si Ion Buleandra - cei doi plutonieri, Titi Rucareanu - un ofiter alb, pereche cu George, Constantin Rautchi - Marinarul ragusit, Amza Pellea si Geo Saizescu - o pereche de anarhisti, Draga Olteanu Matei - o batrana, Anca Veresti - Femeia Comisar, Gheorghe Ferra - Capitanul vasului, Nae Floca - un botman, Eugen Todoran, actualul regizor TV - Seful de echipaj si altii alcatuiau distributia primului spectacol din tara cu "Tragedia optimista", din care Vlad Mugur si-a ales distributia spectacolului pe care l-a montat la Craiova si in care a inclus-o si pe Olga Tudorache.

Intrarea lui George in scena era gandita pe zgomotul produs de huiduieli si agresivitatea fizica (imbranceli, scuipaturi, pietre si gunoaie aruncate) a marinarilor anarhisti. Imaginea Umilintei, a Demnitatii ranite, o privire de profunda intelegere a turmei dezlantuite care "nu stie ce face" din partea Ofiterului din Armata tarista jucat de George n-a avut nevoie de nici o "regie", de nici un fel de aranjamente, de reactii scenice si de expresivitate. Totul se ordona conform cu atitudinea lui George. Toata suflarea din scena se supunea si se modela conform vointei tacute, dar incarcate de forta uriasa a personalitatii lui. Privirea si tacerea lui George inlocuiau cuvintele si autoritatea acestui om superior se impunea deopotriva colegilor din scena ca si publicul, care aplauda la fiecare reprezentatie iesirea sa dupa acea mica scena.

Intre noi, colegii de la Institut (desi in mod explicit nu se puteau remarca diferente, deosebiri de comportament), functiona un soi de respect, apreciere implicita, recunoastere a personalitatii, a talentului sau iesit din comun.

Aceasta recunoastere, acest fel special de ierarhie acceptata, a continuat sa functioneze intre colegii sai pana la plecarea sa definitiva.

Se puteau discuta intre artisti multe, se puteau face clasamente, toate pana la George Constantin. Aici era un "finis terrae", un punct greu de pus in discutie, dar acceptat fara conditii, ca o realitate indubitabila. Era deja din Istitut cel mai complet, poate "cel mai mare". Predictia doamnei Marietta Sadova s-a implinit.

Ion Cojar (1998)

Sursa text:

Florica Ichim 

"George Constantin Si Comedia Sa Umana"

Editura Gramar, Bucuresti, 1999

Si ei au fost copii... Stefan Radof

Stefan Radof

(…) Din 1944 si inca la vremea cand eram eu elev, trupa Teatrului National din Bucuresti, al carui sediu fusese distrus, si-a tinut o parte dintre spectacole in sala de festivitati a Colegiului Sf. Sava, restul jucandu-se in sala din Piata Amzei. 
Elev fiind, am avut sansa sa vad mai multe spectacole, pe gratis: Insir-te margarite, in care jucau Lili Carandino - Ileana Cosanzeana (data afara din teatru in '48 ca dusman al poporului, pentru ca era sotia marelui critic si ziarist N. Carandino, din lotul fugarilor de la Tamadau, ca si Mircea Septilici, de altfel); Mircea Angelescu - Fat Frumos; Agepsina Macri Eftimiu (sotia lui Victor Eftimiu) - Muma padurii; N. Brancomir - Zmeul zmeilor etc. 
Atunci a debutat marea actrita Eugenia Popovici, intr-un rol de travesti, un copil nebun, in piesa sau scenariul dupa Arleziana de Prosper Merimee... Oricum, mai fusesem la teatru cu parintii - tatalui meu si mai ales mamei le placea sa mearga la teatru si chiar la teatrul pentru copii. Numai ca, de data asta, era mai misterios, eram complici: ei se faceau ca nu ma vad, stiau ca fug de la ore si ma lasau sa ma strecor pe furis pana in preajma culiselor. Dupa ce ii vedeam pe actori cum se schimba si se machiaza, fugeam repede in sala, sa-i vad jucand. Ei bine, tocmai asta mi se parea uluitor, simteam ca aici e secretul, transformarea asta uluitoare ma fascina, plonjam in aceeasi lume secreta in care ma initiase candva bunica mea, Zmeoaica. Asa a inceput sa-si faca loc in sangele meu microbul teatrului. Colegul meu de banca, Nicu Dobritoiu, care va deveni si unul dintre cei mai buni si devotati prieteni, era baiatul administratorului Casei Artistilor din strada General Berthelot, unde unii dintre idolii mei chiar locuiau. Eu inca nu eram sigur ca vreau sa urmez aceasta cariera, mi se parea un ideal prea inalt pentru mine... Pe de alta parte, cand i-am pomenit tatei, in treacat, de actori, mi-a dat o replica de neuitat: "Actorii? Teatru? Ehei, baiete... cand eram picolo la Caf? de la Paix, aveam cu totii o vorba: 'Fereste mustarul, ca vin actorii!...'. Putini dintre ei erau cu adevarat mari, restul erau de umplutura, niste ratati". 
Nicu Dobritoiu si cu mine ne-am inscris, asadar: el la Scoala Medie Tehnica de Comert, eu la o scoala profesionala de comert. Amandoua functionau in cladirea fostului Liceu Evanghelic Sf. Gheorghe, pe Calea Victoriei. Am terminat-o in doi ani; scoala era de trei si toti cei care veniseram din licee intraseram direct in anul doi. Am fost repartizat ca vanzator la Ferometal - in comertul socialist -, in unitatile caruia facusem si practica. Idealist cum era, tata mi-a zis: "Lasa, nu-i nimic mai baiatule, comunistii astia n-or sta cat lumea. Du-te si continua sa faci scoala asta de comert si daca poti si facultatea. Invata economie, ca asta-i viitorul". 
Apropo, in urma cu doi ani am aflat de cand am eu dosar la Securitate: de la varsta de 16 ani, din 1950, cand lucram la Ferometal... 

Am dat diferentele necesare si am mers mai departe, mai intai la Scoala Medie de Comert serala si apoi la zi, la Scoala Medie de Comert Exterior nr. 2, devenind astfel din nou coleg cu Nicu Dobritoiu. Mi-am julit coatele incercand sa imit scena caderii lui Emil Botta cand lesina in Othello. De cum vedeam un spectacol, dam fuga la Biblioteca Universitara, fosta Biblioteca a Fundatiilor Regale, unde ascultam si muzica, la casti... Pana la arestare si dupa, acolo ne faceam veacul. 
Viata in cartier incepea sa se degradeze: in toamna lui '47 - anul foametei -, ne-am trezit intr-o noapte ca cineva ne sparge vitrina cu un pietroi; pana sa ajunga tata, infractorul fugise; dimineata, am gasit scris pe unul dintre peretii de la intrare: "La Jean Speculantul". Tata a spus doar atat: "Baiete, asta e, se simte c-au venit bolsevicii in tara, ne-asteapta vremuri grele. A inceput lupta de clasa, cum zic ei". Si oftand a adaugat: "Biata Gerda, ce-o fi facand? Si fratii ei la fel?!...".
Gerda avea vreo douazeci de ani cand mama o adusese la noi, prin toamna lui '44, ca sa-mi fie Fraulein, de fapt sa ma invete mai departe germana. Era svaboaica de pe langa Sibiu. In toamna lui '45, a aflat ca parintii si fratii ei fusesera luati de rusi si deportati in Siberia. Mi-aduc aminte ca, dupa plecarea ei, tata m-a avertizat: "Daca mai spui un cuvant in germana, te mananc...", la care l-am intrebat: "Nici in gand?...". "Ma, nu face pe prostu' cu mine daca nu esti!". Tot atunci i-a dat drumul si baiatului de pravalie: "Gavrila, du-te si te da cu astia, inscrie-te in brigazile de munca, fa-te brigadier, la Viseu sau la Agnita Botorca, unde-o fi, dar nu uita niciodata ce te-am invatat, asa cum si pe mine m-au invatat altii!".
Imediat dupa razboi, incepuse o vizibila descatusare a tineretului, aparusera chiar unele manifestari nonconformiste, prin saloanele de dans se canta jazz, se nascuse o moda si in vestimentatie, "Malagamba", lansata de celebrul baterist cu acelasi nume de la Savoy: pantalonii stramti, pana la manseta lata de doua degete; sacoul colorat, cu umerii lasati; palaria cu borurile late si calota turtita; cravata lunga, gen fitil si pantofii cu talpa groasa de crep sau de anvelopa de automobil; la misto, li se mai ziceau si "pantofi cu etaj, fara lift". Mergeam si noi, "gasca", la saloane: la Locomotiva, langa Podul Basarab, la Grivita, ba cateodata ajungeam si-n centru, la Zissu, pe Batistei....

Ma departam din ce in ce de "gasca", de altfel nici unul dintre noi nu mai avea chef, eram derutati, speriati, nu stiam incotro s-o luam. Horatiu si Victor, copiii domnului Lungu, s-au mutat la Deva; Paul Florea, cu care m-a prins tata fumand si band secarica, a disparut si el; tarziu, cand eram deja actor, ne-am intalnit: ajunsese judecator. In rest, doar salcia de la coltul strazilor Caraiman si Mihai Viteazul, unde ne faceam veacul seara, a mai ramas o vreme sa ne planga... 
Tara era jefuita de Sovromuri: Sovrompetrol, Sovromtransport, Sovrom peste tot. Marea Prietena isi pusese consilieri in toate domeniile, pana si in teatre. 
Am urmat o scoala infecta, de neimaginat, in care se preda: Economie politica si marxism-leninism; Istoria PCUS; Istoria PCR; Contabilitatea in partida simpla (cea fireasca, in partida dubla, fiind socotita capitalista); limba rusa; celebra Istorie a Romaniei a lui Roller; pana si Matematica era cenzurata, se preda pana la logaritmi, restul fiind considerat matematica idealista... Tata si-a aruncat odata ochii prin ce citeam si, dupa un timp, m-a intrebat: "Mai, Stefane! Dupa ce se elibereaza proletariatul asta, al vostru, din lanturi, cu ce se ocupa?". Eu am ramas paf si m-a umflat rasul, dar el a continuat: "Sa-ti spun eu, ca-l cunosc mai bine: sta cu mainile in buzunar si se uita la tine, care muncesti, si rade; sau si le vara in buzunarele tale ori ale altora, ca n-are; si de unde sa aiba daca e hot si puturos?". 
La sfarsitul lui '52, am terminat scoala si am fost repartizat la Banca Nationala a Romaniei. La scurt timp, pe 3 martie 1953, chiar in ajunul inmormantarii lui Stalin, am fost arestat. Am fost condamnat la 5 ani de temnita grea, din care nu am facut decat un an si jumatate, deoarece a intervenit amnistia datorata Conventiei de la Geneva. Pe tata il ridicasera in '51, pe mine in '53. Dupa doi ani, tata a iesit si astfel s-a putut lupta sa ma elibereze si pe mine. Norocul meu a fost ca s-a desfiintat vestita inchisoare de reeducare pentru tineri si minori de la Targsor, langa Pitesti...
Cu toata amnistia, interdictiile condamnarii functionau. Asa de pilda am facut armata la detasamentele de munca ale DGSM (un fel de lagare de munca), iar dupa liberare, in 1958, am avut prima tentativa de a intra la Institutul de Teatru, unde dupa trei saptamani am fost descoperit si exmatriculat. M-am angajat ca hamal la OCL Alimentara 23 August in halele Obor, apoi functionar comercial, unde am stat pana in toamna anului 1960 cand, in sfarsit, am fost admis la Institutul de Teatru, prin garantia politica a maestrului Radu Beligan, care fusese profesorul meu in prima tentativa, si a rectorului, maestrul Costache Antoniu, la clasa caruia am si absolvit in 1964. (…)

Stefan Radof

Sursa foto: cinemagia
Sursa text: Ziarul Financiar din data de 01.09.2006