Victor Rebengiuc - Amintiri cu Aura Buzescu

Aura Buzescu

“In anul I, doamna Buzescu lucra cu o colega de-a mea poezia „O, ramai”. Aceasta incerca sa recite „O, ramai, ramai la mine...” numai ca nu-i iesea prea bine, iar doamna Buzescu nu era deloc multumita. „Nu! Monica draga, nu asa”, spunea ea. „Gandeste ca spui asta cuiva care iti este foarte drag, pe care-l iubesti foarte tare. El vrea sa plece de langa tine, iar tu simti ca nu poti sa te desparti de el. Il rogi sa ramana.” Fata nu reusea sa creeze starea respectiva, si atunci doamna Buzescu a inceput sa recite ea insasi. „O, ramai, ramai la mine/  Te iubesc atat de mult/  Ale tale doruri toate/  Numai eu stiu sa le-ascult.”  Se facuse liniste in clasa, toata lumea inghetase, ne uitam la ea inmarmuriti. Dupa ce a terminat de spus versurile, multa vreme nu a scos nimeni nici un cuvant, nu s-a auzit nici un sunet. Timpul se oprise parca in loc, iar noi eram cu totii coplesiti, ramasesem fara grai. Aura Buzescu era uluitoare, avea o forta tragica extraordinara. In doar cateva momente, reusise sa ne faca sa uitam de noi, sa ne inalte sufleteste si sa ne faca sa intelegem ce inseamna sublimul in teatru. Har. Emotie pura. Bucurie. Uimire. A fost un moment pe care nu o sa-l uit niciodata. N-am mai trait asa ceva de atunci.”

Victor Rebengiuc