Coca Bloos - Amintiri din copilarie

Coca Bloos

-    Cum a fost copilaria ta, scumpa Coca Bloos? Unde se afla curtea in care juca sotron micuta Coca Bloos?
-    Pentru mine, copilaria a insemnat in primul rand, Bunica. Povestile spuse de ea. Cele mai iubite de mine si pe care, ascultandu-le, plangeam cu sughituri, au fost „Kastanka” - acea superba poveste a lui Cehov despre catelusa Kastanka. La fel de tare mi-a placut si „El Zorab”. Povestea asta imi aducea aminte trista balada a calului vandut. Si azi, cand vreau sa-mi domolesc sufletul, reiau din cand in cand... "Kastanka".

Decorul copilariei mele a fost Valea Jiului. Tatal meu avea acolo, ca sa zic asa, un loc de munca „fortat”. El a fost prizonier de razboi in Siberia. A venit acasa in 1953. Era de etnie germana... Il chema Helmuth, Helmuth Bloos. Mama mea este romanca, o cheama Aurelia, dar noi o rasfatam in toate felurile. Mai ales Rica-Aurica, sau Mitu. Tata a murit in 1982. Mama, Rica-Aurica, traieste, slava Domnului! Tatal meu, Hello – cum ii spuneam noi, asa, din dragoste – a fost luat pe front pe cand avea 18 ani. A fost luat la Bucuresti. Strabunicii lui erau veniti din Germania, s-au stabilit la Sibiu si apoi, cu timpul, au „migrat” spre Bucuresti. Aici s-a cunoscut cu mama… Povestea e lunga. E o poveste frumoasa de dragoste, evident. Dar sa revenim la copilaria mea. Avand domiciliul fortat, tata lucra la mina, la Godeni. Apoi a trecut la mina de la Vulcan. N-am fost un copil rasfatat. Nu am fost oameni bogati. Dar copilaria mea a fost una fericita, desi papusa pe care mi-am dorit-o cu toata puterea sufletului meu de copil am primit-o abia cand am intrat la facultate! Intr-o buna zi tata a cumparat de… 50 de lei (stii ce mult insemnau pe-atunci 50 de lei!), asadar Hello a cumparat o multime de “ochiul boului” – florile acelea aurii ca niste sori mici – si, in acest buchet enorm era bagata papusa superba, cu niste ochi mari, albastri, cu gene rasucite-n sus, la care eu visasem o viata intreaga! Privind-o, am botezat-o pe loc… Papi. Tare l-am mai iubit pe Hello! Cand venea acasa din mina, pentru mine rasarea soarele. Minerii din Vulcan capatasera case “stas”. Case modeste, cu cate doua-trei odai, in functie de membrii familiei. Si – cadou suprem in ochii nostri! – o gradinita in fata casei, pe care fiecare familie o gospodarea dupa cum o taia capul… Acolo il asteptam in fiecare dupa-amiaza pe tata. Gradina era salvarea noastra. Acolo plantam vestitii napi, apoi puneam morcovi, cartofi, ceapa, varza, marar, leustean. Intre legume, eu am plantat si o salcioara…
Printre amintirile mele cele mai de pret se afla… mirosurile. Mirosul de carbune, de pilda! Si mirosul de obiele, care nu este unul de murdarie… Este mirosul de carbune amestecat cu mirosul lui Hello, tatal meu, pe care, atunci cand se intorcea frant de la mina, il luam in brate, il sarutam si-apoi ma apucam sa-l ajut sa-si scoata cizmele ude de noroi, siroind a “zeama” de carbune. Mai erau si mirosurile verii. Dis-de-dimineata ma sculam iute-iute si fugeam in gradina. “Fugeam” – e un fel de a spune, pentru ca eram o mogaldeata… Asa ca, mai bine zis, mergeam lipa-lipa in gradina… Ca sa ce? Ca sa miros maciuliile de marar, alea care se baga in muraturi… Trebuie sa stii ca am fost un copil plin de haz. Nu chiar comediantul familiei – asa cum te astepti, probabil – dar, oricum, eram “Cocuta” cea mica si vesela…

„Amintirea ca un parfum...” de Silvia Kerim