 |
| Clasa, cu profesoara Dina Cocea in mijloc. |
La aniversarea a 40 de ani de la absolvire a promotiei de
actori 1961, unul dintre ei, Alexandru Lazar, scria intr-o prezentare despre
colegul sau Gheorghe Dinica: “El este peste noi toti cu zece capete. Capete de
balaur, pe care n-a reusit nimeni sa i le taie. Si cand ma gandesc ca Gigi era
mereu “trantit” la examenele de admitere… N-am reusit sa aflu niciodata
misterul. Moni, Fintesteanu, Loghin au gresit tot asa cum a gresit si Nottara –
in tinerete – cu Ion Manolescu, Ion Sarbul, Ion Manu”. Cum adica? A dat de trei
ori examen de admitere si a cazut? Unde au fost proniile, pe care tocmai le-am
laudat? Moni Ghelerter, Ion Fintesteanu, G. Dem Loghin n-au vazut ce au sesizat
ochii scrutatori ai Dinei Cocea? Uite ca nu… Nu-mi place,nu credeam ca o sa
introduc, la numai cateva randuri, un amendament la isprava sublima a gratiilor
dintre stele, dar daca asta e realitatea, o luam in seama si o consemnam ca
atare. N-a pomenit-o nici Dinica in putinele interviuri acordate, semn ca nu
i-a dat importanta si n-a avut pentru el o conotatie asa-zis dramatica. Trecem,
asadar, si noi peste triplul episod si intram cu Gigi… cum ii spuneau colegii…
pe portile Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din bulevardul
Schitu Magureanu nr. 1.
Cati au intrat cu el, in 1957, cine mai stie, dar stim cati
au terminat in 1961: 55. Cifra record, am spune, egalata in 1994, dar depasita
in 1963 de promotia cu 62 de absolventi.
Avea 23 de ani, o experienta de artist amator de vreo 6-7
ani, care i-a inlesnit acomodarea cu spatiul conventional de iluzii si cu
prezenta, pentru altii inhibanta, a publicului din sala. “Ca artist amator am
jucat foarte mult – ii spunea el lui Valentin Silvestru, intr-o convorbire a
acestuia cu alti trei actori din generatii diferite, Stefan Ciubotarasu, Dina
Cocea, Toma Caragiu. M-am familiarizat cu scena, am dobandit priceperea de a
gandi asupra fenomenului artistic, de a intelege rosturile spectacolului”. Adica
primele elemente care dau consistenta unei participari la actul interpretativ
care, pe langa propria expresie a fizionomiei create, care, impune si o
integrare in expresia teatrala de ansamblu, care inseamna o suma de relatii. Fizice,
psihologice, rationale. Cu talent si intuitie, se pot armoniza; cu studiu si aprofundare
se pot construi. “Institutul a ocazionat ivirea catorva linii directoare in
haosul de impresii, aspiratii scenice. M-a invatat sa-mi organizez munca, sa
descopar structura interioara a rolului si, totodata, sa percep unitatea
spectacolului”. Ei, asta e ceva mai mult. Organizarea muncii, inseamna
dirijarea eforturilor pe etape bine proportionate de pregatire, ca intensitate
si cunoastere; structura interioara a rolului e un segment care nu se dezvaluie
din replici, ci, de cele mai multe ori, din tacerile dintre replici, cand le
cauti, le discerni sau nu mai ai nimic de spus si aparent nu esti acolo;
unitatea spectacolului e altceva decat simpla intelegere a rostului sau, a
mesajului, daca expresia n-ar fi fost depreciata de o prea indelungata folosinta
propagandistica, e stil si esenta estetica, mai greu de perceput fara o
pregatire temeinica.
-
Cine v-a fost profesor? intreaba, in convorbirea
citata, criticul Valentin Silvestru.
Si Gheorghe Dinica raspunde:
-
Spre norocul meu, artista emerita Dina Cocea. Folosind
o solida metoda teoretica, de studiu, ne invata mai ales sa gandim si sa
capatam idei. Asistentul, regizorul Ion Cojar, staruia asupra amanuntului in
munca la rol, pe cand profesoara avea viziunea de ansamblu. Au format impreuna
un foarte interesant cuplu pedagogic.
Retinem stimularea gandirii, ca orientare prioritara in
metoda pedagogica aplicata la clasa si staruinta asupra detaliului, de ton, de
gest, de miscare in compunerea unui rol. As adauga si a privirii, daca as stii
ca expresia ochilor poate fi studiata si determinata intr-un fel la cursurile
de actorie, in afara de cateva indicatii sumare pentru anumite momente, gen “privesti
cu groaza, cu bucurie, cu duiosie sau mirare”. Dar banuiesc ca jocul ochilor nu
se poate studia, altfel nu-mi explic frecventele priviri absente si inexpresive
de care am avut parte in multe spectacole intr-o jumatate de secol, cand ma
intrebam chiar daca persoana invesmantata elegant si ceremonios acolo e aievea
in haine sau ar trebui sa fie. Sigur, asta e un dar de la natura, il ai sau
nu-l ai si fiinte deosebite te atrag cu privirea ca un magnet, in sensul celor
spuse de Caragiale la prima intalnire cu tanarul Eminescu – “niste ochi mari –
la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru”. (“In
Nirvana”). Eroul meu ne pironea cu privirea vreo douazeci de minute in “Tache,
Ianke si Cadar”, cum am spus, fara sa spuna nimic si fara sa aiba nimic de
facut, dar privirea aceea intensa se fixa cu ceva asupra noastra, nelamurit si
tainic, ce incercam sa citim, sa descifram, pentru ca era clar ca personajul
sau stia mai multe decat se rostea si ne transmitea asta. Daca l-as intreba ce,
ar spune “ei, nimica, priveam”. Da, dar cu o intensitate anume, cum spunea tot
Caragiale, care sa se potriveasca cu expresia si sa atraga atentia. N-are
importanta cum o numim, fiecare identifica ceva posibil, mai mult sau mai putin
adevarat, corespunzator cu faptul, important e ca ne capteaza atentia catre un
mesaj necunoscut, un mister al universului spiritual care poate fi nedefinit,
dar tocmai prin asta demn de interes.
Sursa:
Constantin Paraschivescu
“Histrion de cursa lunga – GHEORGHE DINICA”
No comments: