 |
| Valentin Uritescu, Damian Crasmaru, Gheorghe Dinica, Gheorghe Cozorici |
20 octombrie 1992
Deplasare de mare anvergura culturala a Teatrului National I.L. Caragiale la Moscova cu “Livada de visini” de Cehov, in regia lui Andrei Serban.
Gara de Nord… Seara (chindie, vecernie)… In furnicarul de oameni ma-ndrept spre trenul meu tras deja la peron. In fata, doi tineri discuta.
- S-au facut calcule, domnule. Va cadea la Moscova, aproape de Piata Rosie. Masa solida cu un diametru de noua kilometri.
- Pai asta inseamna prapad!
Ma apropii de ei.
- Despre ce vorbiti, frate?
- Despre meteorit.
- Tunguska?
- Lasa-l pe ala. Meteoritul care va cadea la sfarsitul lui octombrie asupra Moscovei. Ne prinde acolo!
- Ne prinde pe ma-sa, raspund razand si strang mai bine manerul geamantanului cam greu.
Vagonul 5, locul 6, clasa intai, cuseta cu doua paturi. Sunt cu domnul Damian, companie aleasa. N-a sosit inca. Fara a sta pe ganduri, ma aranjez la etaj, ca doar n-o sa-l las pe dansul la cucurigu. Scot din punga de plastic pijamaua pusa la-ndemana de Valeria langa punguta cu de-ale gurii… Iata-l ca apare. De cum intra, zice:
- Val, aici miroase a putregai.
- Nu prea simt, ii raspund, sunt afectat inca de la guturai.
Si nici una, nici doua, desfac pachetelul cu mancare, actiune total necaracteristica mie atunci cand calatoresc: iata un ou, putina branzica, pui pane, dichisite de Valeria in folie de aluminiu. Decojesc oul, iau si o aripioara de pui pane, ia uite, a pus si felii de gogosar, si incep sa mananc…
- Na, ca acum miroase si a rahat.
N-aud ce zice si, pentru ca mi s-a deschis pofta, desfac si pachetelul de branza, iau o bucatica, pun restul la loc si ma astern la masa…
- Ghita! striga Damian.
- Ura, mai! ii raspunde o voce inalta, metalica.
- Vino incoace…
Apare Cozorici.
- A ce miroase? intreaba Damian.
- A grenadiri, raspunde Cozorici.
- Ai?
- Am!
- Adu!
Si-n timp ce Cozorici trece in cuseta alaturata, Damian zice:
- Sa fiu al dracului daca n-a inceput sa miroasa si a pasarica!
- Domnu’ Damian, zic, mestecand dumicatul de branza, exagerati.
- Lasa-ma, domnule, ca la ce ma pricep nu admit obiectii. Aici sunt trei mirosuri distincte: a mucegai, a ca.. a rahat si a pasarici.
- Am adus armamentul, zice Cozorici, grenade (si arata o sticla de un litru si jumatate de votca) si munitie usoara – si ii da lui Damian o cutie de bere Beck’s.
- Cinci lei un ceai, declama Gigi Dinica trecand. Apoi: Domnule Maciuca, de ce ailalti sunt la clasa a doua? Pentru ca noi suntem crema? Suntem crema, domnule Maciuca, ori nu suntem?
- Devocika! o striga Cozorici pe insotitoare. Devocika, idi siuda.
- Pajaluista, zice insotitoarea, blonda, ochi albastri, nurlie, rusoaica mie-n suta.
Jdi menia I ia vernus
Tolko oceni jdi,
Jdi menia navodit grust,
Joltiie dojdi jdi,
Jdi menia maia jara…
Asteapta-ma, ma-ntorc,
Asteapta-ma atat,
Asteapta-ma, tristeti m-aduc
Ploi galbene asteapta,
Asteapta-ma, flacara mea…
Cand recita Cozorici, inlemnesti, surprins de tonurile inalte, metalice, de fiorul unei emotii ce nu te paraseste nici dupa ce versurile s-au terminat, asta fiindca puterea de patrundere a acelei emotii a fost brutala, unica, devastatoare.
Trenul alearga in noapte… Jeni, Carmen, Dana Dima s-au culcat… Damian invata rolul din “Parinti teribili”, din cuseta lui Gigi se aud ragete – rade Bleont de cum povesteste Dinica despre un zbor Bucuresti – Constanta: “ Intrasem intr-o turbulenta, si el: “Domnule, unde cade avionul acesta?” Ma uitam la el, zicea Gigi, iar el ma-ntreba: “ Unde cade avionul?... Unde, domnule???” Si-atunci, i-am raspuns: “La Urziceni, in pastele ma-sii!” Si toti radeau, prapadenie nu alta…
Nu dupa multa vreme, Gigi isi face aparitia in usa cusetei noastre. Intreaba cu o voce muiata, politicoasa si plina de sfiala:
- Nu…deranjez? Apoi spre Damian, cu glas de cersetor: Vrei sa gusti putin? si arata o sticla de Arancia oranj.
- Ma rogi atat de frumos, ca nu te pot refuza, raspunde Damian cu o mutra chinuita.
Gigi pune sticla pe patul meu, se intoarce catinel si revine cu alta sticla tinuta cu grija.
- Daca vars o picatura sare trenu-n aer.
A stat vreo doua ore, povestindu-ne de un turneu facut cu “Nepotul lui Rameau”. Merita sa-l vezi pe Damian: usor iritat, stand neputincios ca un copil, disperat, dar docil, parca impacat cu soarta…
Dimineata ne-am trezit in Cristesti Jijia, Ungheni. In timp ce se executa manevra de mutare a vagoanelor pe liniile lor, granicerii ne-au facut vizita de rigoare.
- Aveti dolari?
- Nu, zic eu.
- 50, declara Damian.
Iar Gigi, brusc zbarlit:
- N-am!
- Si de ce va enervati asa? intreaba granicerul.
- De ce? Pentru ca ma privesti de parca as fi dusman.
- Nu inteleg ce vreti sa spuneti.
- Nu? Ia priveste. Ia uitati-va. Uitati-va pe fereastra.
Pe peronul garii, chiar in fata noastra, un pluton de graniceri statea cu automatele indreptate spre noi. Nu mi-a venit a-mi crede ochilor. Automatele erau rusesti, uniformele rusesti, liniile cele largi rusesti, cladirea avea pe frontispiciu stema URSS…
- Ce inseamna asta? intreaba Dinica, in timp ce eu faceam semn granicerului sa-l lase in pace, ca e baut…
Inseamna multe, domn Dinica…
Gigi i-a dat pasaportul. In timp ce granicerul isi facea treaba, Damian pune mana pe portofelul trantit pe masa, scoate din el un somoiog de dolari si ii vara in chiloti, dupa care, meditativ, zice:
- Chestia asta cu liniile e ca zidul chinezesc.
Manevra a durat cam o ora. Cat a durat drumul prin Moldova, Gigi a stat la ferestra zicand din cand in cand:
- Sunt pedepsit! Da, pedepsit! Apoi, la un moment dat: Pe… a ma-tii, Andrei Serban!
Moldova noastra, acum a rusilor, arata destul de bine. Case cu gradini, nelipsind din nici una cotoarele de varza, pamantul lucrat…
- Stii, Val, incepu Damian, am facut douazeci de meserii.
- Ei pe dracu’!
- Intre sapte si noua ani i-am citit pe Teodoreanu, pe Sadoveanu si pe multi, multi altii, facandu-mi despre viata o conceptie negativa. Sunt un mare negativist. Ei, eram cinci copii. Mama punea in farfuria celui dintai si cand ajungea la al cincelea o lua de la capat. Era femeie simpla…
La Damian Crasmaru, omul este atat de strans imbratisat de actorul Damian Crasmaru, poate si de poetul, fantezistul, imaginativul Damian Crasmaru, incat primul aproape ca se sufoca. Acest raport e derutant, pentru ca stai de vorba cu el si deodata o ia razna, deraiaza, chestie pe care o face cu un farmec absolut irezistibil, abandonandu-se acestei evadari din prozaic cu atata sete, incat atinge funambulescul (bizar, excentric, extravagant). Ascultati:
- Am fost foarte frumos! In Italia oamenii se intorceau dupa mine, masinile opreau, apoi porneau din nou… S-ar putea sa viu dintr-o alta viata. Vezi tu, Val… pana la treizeci de ani eram nemuritor. Asa ma socoteam… Dupa ce implinesti cincizeci de ani se-ntampla ceva. Realizezi ca mori. Si te apuca o revolta… D-aia imi place mie “Faust”… M-as lupta cu Dumnezeu… Viata nu-i bine intocmita… Daca m-as fi apucat de scris, as fi ajuns un mare scriitor… Nici de pictura nu m-am apucat… Am sa-ti arat odata… Am o mana… Asa a fost sa fie! Destinul…
Omul acesta e o poezie. Mi-a povestit o multime de chestii ca un copil, alintandu-se, improvizand, jucand tot timpul cu farmec si uitare de sine, pentru ca brusc sa devina lucid si ironic pana si cu el insusi. Omul este deosebit, ciudat, plin de contradictii, temeri, candoare, nonconformist. Faust, Don Quijote, Til Ulenspiegel la un loc, totul cuprins intr-un histrionism coplesitor.
L-am surprins urmarindu-ma daca sunt receptiv la ce fabuleaza. Vazand ca sunt atent, divagatiile lui luau o turnura de-a dreptul fantasmagorica, incat se minuna si el de ce scoate din gura.
Drumul prin Ucaina s-a consumat noaptea. La Kiev m-am trezit. Ce am reusit sa vad m-a impresionat. In primul rand, gara. Un paienjenis de linii, triajul imens, sute de vagoane, poate cinzeci de locomotive. O apa, fluviu ori lac, ce-o fi fost, cu balize laminate, multe ambarcatiuni, totul urias. Fiind noapte, impresia se amplifica.
Ma trezesc pe la 8 dimineata. Privesc pe fereastra, padure de mesteceni, ies pe culoar, in dreapta, padure de mesteceni. Ici-colo casute mici, pictate ca in povesti, drumuri desfundate, camioane mari croindu-si drum, ingropate pana in butucul rotilor, ploaie… Mereu trec marfare lungi, incarcate cu lemn si carbune, ori cisterne uriase, aproape duble fata de ale noastre. Cata bogatie! Mestecenii aia au tinut pana in buza Moscovei, ba chiar si dupa aceea.
Valentin Uritescu – “Asa sunt eu, prost”
No comments: