Si ei au fost copii... Andrei Serban

Andrei Serban

Cred ca m-am indreptat spre teatru nu doar ca sa evadez din realitatea cenusie a vietii, dar si pentru ca aveam un vis. Eram, ca orice copil, in cautarea extraordinarului, a miraculosului. Am avut de mic o neliniste, o agitatie de care nu am scapat nici pana azi. Dar si o intuitie ca de partea cealalta a cortinei se afla ceva cu totul altfel decat tot ceea ce stiam ca exista in jurul meu. Nu intelegeam subiectul piesei, dar ceva ma fascina. Desi imi era imposibil atunci sa definesc acel ceva, odata cortina ridicata, eram ca si cazut in transa, iar la sfarsitul spectacolului, inca sub hipnoza, nu voiam sa ma dezlipesc de scaunul din sala fara promisiunea ca voi reveni.
“Andrei e bolnav dupa scena, e irezistibil atras!!!”, o auzeam pe mama comentand. Nici cuvantul irezistibil nu l-am inteles, dar sigur, mi-am spus, trebuie sa insemne si el “ceva”!”


Intr-o zi, era 1956, am aflat despre revolutia din Ungaria si cum era inabusita in sange. Mi-am reunit gasca celor trei muschetari, prietenii de clasa (Radu, Vlad si Tudor – eu eram D’Artagnan) si ne-am hotarat pe loc sa facem o manifestatie de protest. Ne-am imaginat o scena de pantomima, ca in piesa pe care Hamlet o pregatea pentru rege, si am urcat la mine acasa pentru a gasi recuzita necesara si cateva cearceafuri, cu intentia sa iesim apoi pe bulevard la Scala si sa facem teatru de strada. Credinta noastra ferma ca vom reusi astfel sa oprim tancurile rusesti sa distruga Budapesta a fost la fel de ferm spulberata de bunica mea grecoaica Eftalia, care, cu facaletul in mana, s-a pus de-a curmezisul in holul de intrare, barandu-ne drumul. Sechestrati la domiciliu (ce noroc ca nu de militieni, ci de vajnica bunica), ne-am consolat sa ascultam la radio pe undele ultrascurte stirile bruiate ale tragediei maghiare in curs de desfasurare.

Andrei Serban – O Biografie