Constantin Rautchi

Constantin Rautchi

“Tacut, insingurat, adunat in durerile lui, din care viata nu-i ingaduise sa iasa decat arar si numai pe scena, Rautchi a fost prin excelenta Actorul. Poate chiar Actorul unui alt timp, mai putin riguros, mai putin practic si eficient, dar ceva mai rabduriu cu bucuria de viata a omului, atunci cand boemia ii tinea loc de masa, de casa si de familie. E drept ca trebuia sa fii Zaharia Stancu pentru ca sa intelegi ca unui mare artist, care traia cu sentimentul damnatiunii, nu-i puteai cere sa se schimbe peste noapte, intr-un docil prestator de servicii teatrale. Si Rautchi era dintre cei mari. Cu siguranta, dintre cei mai mari.
N-a jucat mult nu pentru ca n-ar fi putut, mai ales in tinerete, ci pentru ca n-a vrut sa joace orice si oricum. 

Dar pana si rolurile episodice, in care cinematografia l-a lasat sa se risipeasca, se transformau in mici bijuterii, capatand prin forta expresivitatii sale, nu o pregnanta deosebita, ci una de neuitat. Rautchi a stiut intotdeauna cat valoreaza, si pe cat era de modest ca om, pe atat de justificat orgolios era ca artist.
Omul era de o mare generozitate si delicatete sufleteasca in lucrurile de fond, capabil de devotiune si prietenie, dar teribil de neinstare sa se crute sau sa se apere – sau macar sa se lase aparat – de rai si de rele, daruind si risipind totul, ca fiind lipsit de orice importanta, cata vreme important pentru el nu era si nu putea fi decat teatrul.
In toamna lui 1980 la premiera lui “Hagi Tudose”, in care Actorul devenit Personaj era coplesitor prin totalul abandon al vietii si al fiintei sale pe scena, depasind tot ceea ce vazusem pana atunci si tot ceea ce omeneste imi puteam imagina, ca daruire artistica, m-am dus din nou la cabina lui, asa cum o facusem de nenumarate ori in anii studentiei mele. L-am simtit atunci aproape fericit, sau in orice caz mantuit. Mantuit de tot chinul pe care-l avusese ca sa scoata acel rol, fericit ca mai putuse sa dea ceva teatrului romanesc. Fusese mai tare decat boala lui, fusese el, Actorul, mai puternic decat trupul lui, care i se topea vazand cu ochii. Caci strangeam in brate o umbra, pur si simplu nevenindu-mi sa cred ca in atat de putina, plapanda, aproape parelnica energie vitala, care-i mai ramasese omului, actorul gasea inca uriasele resurse necesare acestei istovitoare dar stralucite biruinte artistice.
Si cata exuberanta fusese odinioara in acest om, pe care mi-l amintesc inca de prin 1956, cand astazi celebra promotie de aur a Institutului de teatru venise sa-si faca ucenicia la Teatrul National din Craiova. Bartolo in “Barbierul din Sevilla” de Beaumarchais, Lane, valetul din “Bunbury” sau “Ce inseamna sa fii onest” de Oscar Wilde, Plesoianu din “Ultima generatie” de Vasile Nitulescu, Marinarul ragusit din “Tragedia optimista” a lui Visnevki, Fortunato din “Galceviledin Chioggia” de Carlo Goldoni si Actorul din “Hamlet” au insemnat, pe scena Nationalului craiovean, tot atatea succese ale marelui actor care era si care avea sa devina Constantin Rautchi, despre care s-a scris ca “face parte din familia unui Mortun si Iancu Brezeanu.”
Ajungand pe scena Nationalului bucurestean, Rautchi va face cateva dintre rolurile lui de neuitat: a fost un extraordinar Azdak, in “Cercul de creta caucazian” de Bertolt Brecht, a fost fantastic in Sbilt din “Patima rosie” de Mihail Sorbul, a fost, in sfarsit, de o netarmurita bunatate si caldura umana in rolul negrului din “Oameni si soareci” de John Steinbeck, in celebra regie a lui Finti, a mai fost apoi un necrutator si amar Bufon in “Regele Lear” si va ramane un neegalat Hagi Tudose.
In Bucuresti n-a jucat decat o singura data pe scena altui teatru, dar atunci, si atunci, a fost magnific: in “Scaunele” lui Eugen Ionescu, unde juca alaturi de Ileana Predescu.
Exista, din fericire, si o mare creatie a lui Rautchi inregistrata pe pelicula, intr-o remarcabila productie a teatrului TV: “Oameni sarmani” de Dostoievski unde Rautchi primea replica unei alte mari actrite a teatrului romanesc, Leopoldina Balanuta. Epitetele si superlativele de pana aci pot sa para, poate, exagerate si ne dam seama ca nici nu-i vor spune prea mare lucru istoricului de maine. Filmul insa mai poate fi inca vazut si reprogramarea lui ar fi cel mai nimerit omagiu ce s-ar putea aduce acestui actor, care n-a trait decat pentru arta sa. Nu-i va fi greu atunci spectatorului sa inteleaga ca neasemuita frumusete si darnicie a artei lui este in primul rand una de suflet si ca ea venea dintr-o mare dragoste pentru oameni, dintr-o intelegere superioara a durerilor si nepastuitilor vietii, de care insusi actorul avusese parte cu prisosinta.
Portretul Actorului , pe care Piliuta i l-a facut fara sa-si propuna ca acesta sa semene numai pe dinafara cu “modelul”, ci sa si insemne ceva din el, pe dinauntru, e inca una din marturiile ce probabil se vor pastra despre Constantin Rautchi. Le adaugam putinatatea acestor randuri.”

Victor Parhon