 |
| Valeria Seciu si Stefan Iordache |
(…) azi dimineata, pe la pranzisor, ma trezesc cu Stefan la Casa Scanteii. Ma cauta, as putea spune chiar ca ma scotocea printre coridoare (sunt atatea coridoare in Casa asta, incat, am convingerea – vorba lui Cocosila – ca, intai, au fost zidite coridoarele, apoi, jur-imprejurul lor, s-a cladit Casa. Casa cu turnuletele ei).
O fi mers ce-o fi mers Stefan pe coridoare, s-o fi ratacit, dar, pana la urma, a descoperit numarul de deasupra usii. Apoi usa. Deci, a ciocanit.
- Intrati!
A intrat. Dar numai cu un picior. Restul persoanei sale a ramas pe coridor. Dar piciorul – piciorul drept – l-a trecut deasupra pragului cat se poate de sus si cat se poate de teapan. Parca era piciorul unui soldat din garda reginei de la Buckingam.
 |
| Valeria Seciu si Stefan Iordache |
Pana la urma, Stefan a coborat piciorul si-a intrat cu toata faptura, dar a simtit nevoia sa ma averizeze.
- Sper ca n-ai sa uiti c-am pasit in birou, la tine, cu piciorul drept. Apoi, a completat: cand pasesc cu piciorul drept, reusesc.
Zic:
- Tu reusesti oricum.
Zice:
- Eu nu vreau oricum. Eu vreau de la tine, ceva.
Zic:
- Cu exceptia clostii cu puii de aur, pe care n-o am la mine, cere-mi orice! Cere si ti se va da!
- Eu nu vreau sa-mi dai. Eu vreau sa obtin pe alte cai.
- Ce fel de cai?
- Altfel decat cele marcate in atlase… Altele decat cele indicate la “Cursul scurt”… Tu nu stii…?
Gata! Stiusem, dar am uitat. Stefan e superstitios. E cel mai frenetic superstitios.
Dar superstitia – pentru el – nu e un moft, o fandoseala. E o conduita.
Martea nu incepe, niciodata, ceva serios.
Daca o pisica neagra ii taie calea, schimba itinerarul.
Daca municipalitatea ii schimba numarul de la casa, se duce la primar si il someaza: ori ii schimba numarul 13, ori el vinde casa.
Numai atat?
Poti sa-l pici cu ceara, dar nu poti sa-l convingi sa treaca pe sub o scara. Si cand zic scara, ma gandesc nu numai la o scara de zugrav, ci la o scara rulanta, de aeroport. De altfel – pentru el – nu numai scara propriu-zisa trebuie ocolita, ci si cuvantul scara. Din cauza asta nu pronunta niciodata acest substantiv nici macar in asociatii gramaticale cum ar fi “pe o scara larga” sau “in aceeasi scara de valori”…
S-ar putea spune ca, in privinta scarii, este chiar un superstitios habotnic. El, cititor frenetic si evlavios, mi-a marturisit ca, in ruptul capului, n-o sa ia in mana o carte rara, “Scara paradisului” de Sfantul Ioan Scararul.
El, mare amator de obiective turistice, desi ii ardea buza sa vada faimosul ghetar, a renuntat sa mearga, in Bihor, pentru ca langa ghetar era si pestera numita “Scarisoara”.
Si altele, si altele. Nu mai e cazul sa le insir.
Acum – repeta Stefan – am venit sa-ti cer ceva.
Repet si eu:
- Cere si ti se va da!
El nu se mira de repetatul meu raspuns, dar eu ma mir, cand aud ce-mi cere.
- As vrea sa-mi scrii o piesa.
La orice ma puteam astepta.
N-a spus “sa-i scriu o piesa numai pentru el.” Mi-a spus c-ar vrea sa joace, “ceva scris de mine”. As vrea sa joc… curand.
Intreb:
- Cat de curand?
Raspunde:
Depinde cum poti tu. Daca poti peste o luna, incep stagiunea cu ea.
… Daca n-ar fi fost Stefan, as fi presupus ca-i o capcana.
Dar pentru Stefan, intru in joc.
- Si despre ce-ai vrea sa-ti scriu?
- Scrie despre ce-ti trece prin cap. Eu pot sa joc orice.
Intr-un timp record (record pentru mine) am scris “Cerul instelat deasupra noastra”.
Titlul mi l-a sugerat doamna Zoe Busulenga. Doamnei Zoe, i-l sugerase Kant.
Era vorba tot de un cuplu, dar un cuplu care nu mai cauta, ca in “Turnul Eiffel”, soseaua nationala. De fapt, nu mai cauta niciun drum. Ardea gazul intr-o ambasada. El, diplomat incepator, ea o actrita cu perspective, care a renuntat la perspective ca sa-si urmeze perechea, intr-o tara cu zgarie-nori.
… Cand Stefan mi-a cerut piesa, nu m-a intrebat de subiect, dar si un copil intelegea ca ar fi dorit sa scriu ceva despre un personaj masculin.
Mi-am dat deci toata silinta sa scriu despre asa-zisul El. L-am analizat, l-am disecat, i-am pus pe doua coloane calitatile si defectele, apoi, am amestecat insusirile. Am scris, am sters, am rescris, am schimbat macazul, pot sa spun ca am stat si in cap, dar personajul El – nu putea sa fie “eroul”.
In schimb, ea – personajul Ea – pentru care nu facusem nimic (o lasasem sa scanceasca, sa lancezeasca, sa se dea cu capul de pereti), Ea devenea, din ce in ce, mai induiosatoare.
Nu era prima oara cand viorile cantau fara arcus.
Fix, la data convenita, i-am dus “corpul delict” lui Stefan. Atata punctualitate l-a mirat. Zice: “Nu stiam ca esti rapidista”.
Dupa ce a citit textul, ar fi trebuit sa-mi spuna: “nu stiam ca esti neparolista”. Insa n-a spus (dar cateva “periute” au raspandit zvonul ca Stefan m-a rugat sa scriu o piesa pentru…Vali Seciu, caci, de la prima lectura, ea fusese distribuita “in rolul principal”).
… Rolul principal? Eu eram ferm convinsa ca adevaratul rol principal este “Picatura” (un rol fara cuvinte).
Dar ca sa vorbesc de “Picatura”, trebuie sa ma intorc la “Cerul instelat”, adica la acoperisul unui apartament (locul in care se petrecea actiunea). Tavanul avea o fisura din fabricatie.
Constructia continea o teava care nu se putea drege. Din acest motiv, de la deschiderea cortinei, indiferent ce se petrecea pe scandura, pe platou cadea ritmic o picatura: pic-pic… pic-pic.
Instalatorii veneau, plecau. Unii garantau ca tot ce-a fost de reparat s-a reparat. Altii lasau numerele de telefon in caz de recidiva. O bucata de timp, picatura nu mai pica, dar nu peste multa vreme:
Pic-pic… Pic-pic… Pic-pic…
La un moment dat, scena gata-gata sa se inunde. Dar nu se inunda. Cine trebuia sa se mobilizeze se mobiliza, cine trebuia sa evacueze, evacua.
Deci, actiunea se restabilea, dar – dintr-odata – pic-pic… pic-pic… pic-pic.
Aceasta “picatura” (neremarcata de niciun critic) este singurul personaj care – cred eu – mi-a reusit.
P.S. Ultima data cand l-am vazut pe Stefan, a fost acum vreo doi ani, la Teatrul National, la o piesa de Shakespeare.
Sedea trei randuri inaintea mea, el cu doctorita Dana Safta. Ca doi porumbei.
Mi-am infipt privirea in ceafa lui. A tresarit. S-a intors brusc cu ochii tinta in sprancenele mele.
Apoi s-a ridicat. Dar nu s-a ridicat Stefan Iordache, colegul Picaturii din “Cerul Instelat”. Slabise mult. Intinerise. Parea un flacaiandru firav, abia iesit din nevarstnicie, un fecior pe care mi-l aratase Titus Popovici cu multi ani in urma, cand facea distributia la filmul “Strainul”.
“Tu vezi ce uitatura are pustiul asta?” m-a intrebat Titus. “Sa-l iau?”
Bineinteles ca l-a luat.
Dupa “Strainul”, toti l-au luat, care cum a putut.
… Cand s-a terminat pauza ( la fel de galagioasa ca si spectacolul), Stefan si-a luat la revedere de la mine. M-a pupat pe tampla si mi-a zis:
- La revedere, dar nu te grabi. Eu astept oricat.
Apoi, luand-o de brat pe doctorita, a intors capul si-a inceput sa rada peste umar. M-a intrebat:
- Ma, atunci, cand am venit la tine, la Casa Scanteii, tu chiar ai crezut ca-ti cer o piesa?
Zic:
- Eu intotdeauna te-am crezut.
Continua sa rada fara veselie. Incepe sa-mi spuna ceva ce nu s-a mai auzit.
Ma uit dupa el. Stefan se topeste in umbrele din subsolul Nationalului.
Toti orbecaiam pe aleile din garajul fara frontiere. Inclusiv doctorita Safta, care l-a luat de mana, l-a tras spre ea. Am uitat sa spun ca doctorita Dana Safta il ingrijea.
I-am vazut cum se pierdeau amandoi pe aleea nr. 13…
Sa nu fi observat Stefan ce numar avea aleea?
Ecaterina Oproiu
Jurnal 2
No comments: