NICOLAE BALTATEANU - IDOLUL

Nicolae Baltateanu

... In seara debutului „cu vorbe”, m-am strecurat timid de la cabina figuratiei in scena: acolo, intr-un colt, chircit pe un fotoliu ros, de la recuzita, statea Idolul – Ion, Sbilt, Filip al II-lea, Tartuffe, Don Juan; idolul pe care il vazusem, inainte de a-l cunoaste personal, in turneele oficiale sau mai putin oficiale pe care le facea in provincie si care, de curand, chiar la inceputul stagiunii 1947-48, fusese desemnat, impreuna cu Sonia Cluceru, Agepsina Macri-Eftimiu, Aura Buzescu si V. Valentineanu, „Societar de Onoare”: N. Baltateanu. Cu capul in piept, cu umerii adunati pe langa gat, cu mainile sale parca prea mari, cu o unghie sparta... Idolul vazut in penumbra culiselor, sub lumina slaba a unei lampi de serviciu, avea un aspect... minabil. 

Costumul de scena era imbracat cu neglijenta, privirea parea oarba; arata ca un cos asezat printre celelalte obiecte de recuzita. Pentru o secunda – numai pentru o secunda – Idolul inceta sa-si mai exercite fascinatia. Am intrat in scena, emotia imi paralizase picioarele si mi-am spus „vorbele” fara relief si fara har, dar cine stie de ce, cu convingerea ca voi fi remarcat. Alguazilul parea un pui de bogdaproste, cu mustata si favoritii sai lipiti de Gascu pe fata prea tanara; fiecare gest – o povara, fiecare miscare – un contratimp, fiecare sunet – un schelalait... Am iesit din scena fericit, mult mai usor decat intrasem. Fericire, debutasem pe scena Nationalului „cu vorbe” si il arestasem in piesa pe Nicolae Brancomir, care cu verb stralucit il juca pe Don Cezare di Bazan. Nea Gica Radulescu, seful figurantilor, m-a gratulat in treacat cu un „ai scos-o la capat”. Relaxat, m-am postat la arlechin-curte sa urmaresc in continuare spectacolul. Haina neagra de alguazil imi era leoarca de sudoare, machiajul se topise si imi intrase in ochi, mustata se dezlipise. De la locul unde eram, puteam observa si ce se petrecea in culise. Deodata, dintre lazi, de pe fotoliul in care era postat, la semnul regizorului de culise Ciocilteu, maldarul de haine deshaiburate se ridica si, ca prin minune, incepe sa prinda viata – Baltateanu se pregatea sa intre in scena! Peste doua minute, in decorul sumbru al ultimului act, facut de veteranul Teatrului National, decoratorul Traian Cornescu, isi facea aparitia Don Saluste! Dumnezeule, cine a facut minunea? Ce croitor fermecat a preschimbat maldarul de haine in perfectiune a elegantei? Ce filtru magic a baut omul chircit pe fotoliul din culise, ca sa poata deveni un monument de autoritate, o eruptie de sarcasm, o enciclopedie de savante atitudini scenice in care stralucirile alambicate ale verbului se duelau cu forta rafinata a expresiei corporale?

Peste o ora, il urmaream prin noaptea de septembrie, cum dupa ce-si lepadase eleganta lui Don Saluste, se ducea ponosit si cocarjat spre bufetul „La pui de urs” (de pe actuala strada Nuferilor) sa bea un pahar de vin, in tovarasia actorului oropsit, dar fidel lui pana la moarte, Dobre Ene. Dobre Ene ii vorbea, si el ii facea cu gest lenes semn sa taca. Am  aflat mai tarziu, mult mai tarziu, ca Ene nu scapa niciodata ocazia sa-i spuna: „esti mare, Nicule”, iar Idolul ii replica morfolit: „...lasa prostiile Dobre...”  Am disparut si eu grabit in noapte, sa prind masina 47, care ma ducea in Cotroceni unde locuiam, fericit nu pentru ca „debutasem la National cu vorbe”, ci pentru ca in acea seara fusesem fascinat, rapus de farmecul Idolului Baltateanu!

Mihai Berechet

„9 caiete albastre”