Dinu Sararu a insemnat o perioada de lumina, de eficienta, de autoritate, de randuiala, si in ultima instanta toate acestea la un loc vrednicie. Probabil, Sararu a fost pus in situatia de a opta sa conduca un teatru. Si imi imaginez ca, pe buna dreptate. Teatrul Mic avea darul de a‑l atrage. Pentru ca teatrul mic a avut un destin. Radu Penciulescu si toti ceilalti dinaintea lui si a d‑lui Sararu au daruit o parte nobiliara acestui lacas de cultura.
Acest teatru a avut dintotdeauna actori de o foarte mare valoare (Olga Tudorache, Vasile Nitulescu, Jean Lorin Florescu), pe care a luminat‑o atat de superb Radu Penciulescu dar, din nefericire cum de multe ori se intampla, e o durere a mea ca pamantul asta pe care traim noi are un dar desavarsit de a‑si obosi valorile, de a le hartui, de a le fura din vitalitate. Radu Penciulescu a obosit. Nu comit nici o indiscretie daca va spun ca intr‑o clipa de sinceritate desavarsita Penciulescu mi‑a spus: „Ma Poldi, am obosit, las armele jos.” Am ramas pentru o perioada ai nimanui.
Dupa o lunga perioada de asteptare si ingrijorare pentru rostul asteia, optiunea d‑lui Sararu pare‑mi‑se nu era intamplatoare. A fost un semn al destinului. Dl. Sararu a venit dupa cutremurul din 1977. Eu eram bolnava atunci. Am stat vreo 3 luni in spital la Fundeni si cand am iesit din spital oamenii curatau Bucurestiul de ruine. Intr‑una din zile doi muncitori au descoperit in balconul acestei cladiri un cuib de randunele. Atat de mult m‑a impresionat aceasta treaba, incat mi‑am zis: „Nu intamplator in acest spatiu a aparut Mesterul Manole!”
Atunci venise Dinu Sararu, m‑am gandit eu, sa fac un spectacol „Mesterul Manole” cu sarmana Anda Calugareanu. Cred ca de pe atunci Dinu Sararu mi‑a dat o porecla „Hatmanul Arbore, cel ce era sfatuitorul…”. Am incercat sa nu dezmint aceasta dezmierdare. Si cu toata dragostea, cand mi s‑a cerut un sfat sau o parere i‑am spus de fiecare data, drept in ochi, cu cea mai profunda sinceritate de care sunt in stare.
Asa am ramas noi impreuna. Noi doi, mai mult, am insemnat pentru casa asta care se chema Teatrul Mic. El nu m‑a alintat. Colaborarea noastra a fost benefica pentru teatru. A incercat sa creeze o familie din Teatrul Mic, a impus crearea unor reflexe normale intr‑o institutie de cultura. Ca vrem sau nu echipa unui teatru bucurestean este, pana la urma, o armata care are de dus niste batalii extraordinare si fara strategie si tactica nu sunt sorti de izbanda.
Oare s‑o supara Dinu Sararu daca spun si ca el a obosit? Semnul oboselii a fost ruptura dintre domnia sa si marea regizoare Catalina Buzoianu. Nu am raspuns nici acum la aceasta intrebare pe care dureros mi‑o pun. La vremea respectiva i‑am spus d‑lui Sararu ca nu face bine ca se despart. Si din pacate, viata a dovedit acest lucru.
Oare s‑o supara Dinu Sararu daca ii spun ca primul care a avut de suferit in urma acestui divort a fost Dinu Sararu?, trupa Teatrului Mic si cel mai mult, cred, Catalina Buzoianu. Si iar a venit o perioada ca cea dupa Radu Penciulescu cand sarmana armata cuviincioasa, care insemna trupa Teatrului Mic, a ramas de izbeliste. Si‑au venit timpurile noi cand niste minti nesanatoase au scos la mezat Teatrul Mic. Vanzarea s‑a facut cu o inconstienta, cu o lipsa de iubire, as putea spune chiar cu ura, pe argintii lui Iuda, vanitosi si ticalosi.
Cam asta am de spus despre Dinu Sararu. As vrea mult sa‑i doresc putere de a scrie, sanatate, sa aiba grija de copii si de nepoti si cand ne‑om intalni viitoarea data sa‑mi spuna: „Ce mai faci Hatmanul…”.
(26 martie 1998)
Sursa:
"Dinu Sararu / 80"
Editura Biblioteca Bucurestilor
Bucuresti – 2012
No comments: