Daca n-ar fi fost papusile, am fi putut vorbi despre o incercare de spectacol de unul singur — „One man show", cum spun americanii. Genul, foarte popular astazi in multe tari, fie ca prezinta cintareti, actori comici sau mimi, se arata si foarte exigent : el cere un text sau un scenariu aparte, compus anume pentru a pune in valoare o personalitate, pretinde consum de fantezie si gust in crearea unui cadru care sa adune pentru doua ore atentia privitorilor asupra omului singur aflat in scena, si, bineinteles, se intemeiaza pe farmecul, ingeniozitatea si puterea de a se diversifica mereu a protagonistului. Este una din acele forme de spectacol contemporan ce readuc in prezent, in chip evoluat, cult, seductia reprezentatiilor populare, in care intotdeauna atrage in primul rind prefacerea, devenirea omului-interpret sub ochii nostri, cu un cuvint, jocul — despovarat de artificii dinafara si lipsit chiar de sprijinul dialogului.
Aparitia papusilor, alaturi de Mircea Crisan, in spectacolul Teatrului „Tandarica" nu indulceste cu nimic aceste cerinte aspre, intii, fiindca, printre papusari, Mircea Crisan ramine unicul actor care joaca el insusi in fata publicului, apoi fiindca partitura sa este precumpanitoare ca intindere si, in sfirsit, fiindca inter-mezzo-urile papusaresti au atita virtuozitate si gratie, incit obliga la performanta. Performanta pe care actorul o realizeaza, cu atit mai mult cu cit textul ii ofera consistente prilejuri de bravura comica. El face din rostirea alfabetului o lume de cuceritoare mirari, admiratii, nedumeriri si mici dispretuiri, si, folosind pretextul unui fais indemn la cumpatare, descrie diferite feluri de mincare cu o precizie atit de copioasa a nuantelor incit molipseste pe data sala de entuziasmul sau pantagruelic. Ca Mircea Crisan poate sa insufleteasca singur scena, se stie. Meritul montarii realizate de Margareta Niculescu si Stefan Lenkisch este acela de a-l fi redescoperit pe interpret, pe intinderea unui intreg spectacol, cu toata bogatia de ipostaze presupusa de o asemenea incercare, punind cu stralucire in valoare toate insusirile lui : stiinta de a vorbi cu sala, direct, firesc, pe tonul convorbirii cu un prieten ; darul reactiei neasteptate, care pare ivita pentru prima data chiar in fata noastra ; capacitatea de a se transforma fara constringere, devenind mereu altul, doar cu ajutorul unor marunte auxiliare de costum sau fara ele ; simtul comic acut, nu numai in minuirea cuvintului, dar si in expresia vizuala plina de verva.
Poate ca intregul nu este destul de inchegat, poate ca ar fi fost si mai interesant ca tot spectacolul sa se construiasca pe dialogul actorului comic cu papusile, ca in numerele „Papusarii (in care eroul isi aduce aminte de vremea cind purta pantaloni scurti)" si „Nehotaritul (in care eroul lupta eu hotarire impotriva nehotaririi. Si viceversa)". Ar fi nedrept insa a starui asupra unor asemenea exigente de unitate stilistica, aceasta fiind o calitate ce se implineste abia dupa ce un gen s-a definit. „Tandarica" incearca sa descopere formule cu adevarat originale, imbietoare pentru public, de spectacol umoristic, si se afla inca la inceputul primelor cautari. Dar chiar aceste cautari fac dovada unei active si pretioase dorinte de innoire.
„Sinucigasul" este titlul scenetei care poate fi luata drept etalon al textului lui Mircea Crisan, Al. Andi si R. Stanescu, pentru ca aici autorii vorbesc despre ei insisi si despre colegii lor de breasla, vorbind, in fond, despre calitatea muncii lor. Mircea Crisan ni-l infatiseaza pe umorist in pragul sinuciderii : l-a adus la disperare absenta motivelor de inspiratie — nu mai exista borcane de conserve care nu se deschid ! — si il salveaza de la moarte vestea ca se „dau"... servetele de hirtie. Printr-un procedeu umoristic ingenios, monologul afirma, sub aparenta negatiei, si recapituleaza tot ce este imbucurator, trainic si profund pozitiv in viata noastra de fiecare zi. Dar el cuprinde si multa ironie la adresa acelor umoristi comozi care folosesc satira pentru a se razboi cu capacele borcanelor de conserve si cu servetelele de hirtie. Exista aici o idee estetica si politica insemnata : eroul ne aduce aminte ca satira este, inainte de toate, o arma menita sa atace cu intransigenta tot ce frineaza mersul firesc al vietii, si nu un exercitiu gratuit de fantezie vesela, amabila si inutila, care nu supara pe nimeni, nu critica nimic, nu are nici un tel.
De altfel, in reactiile sale imediate, publicul aplica instinctiv spectacolului acelasi criteriu. Momentele si glumele care plac sint cele care au adresa precisa, descoperind rizibilul si condamnindu-l in obiceiurile si faptele cotidiene : idealizarea Trabantului, ca tel suprem al vietii (in sceneta eu Vasilache si Marioara), calitatea sau mai curind lipsa de calitate a unor spectacole umoristice televizate (monologul vinatorului), sedintomania, frazeologia („Atit am avut de spus"), precum si inevitabilele, dar din pacate inepuizabilele, teme de glume amare — fotbalul („Sinucigasul") si indolenta unor functionari de la I.A.L. fata de cei care au nevoie de ajutorul lor. Plac mai putin momentele in care ingeniozitatea autorilor se consuma in gol, fara sa gaseasca raspuns in ceea ce traiesc zilnic spectatorii (reprosurile adresate pisicii), sau cele care incearca sa reia modele comice vechi (actualizarea fortata a lui Marius Chicos Rostogan).
Din mozaicul scheciurilor se disting fugare portrete satirice, care dovedesc ambitii literare mai complexe si mai indraznete. Aici se deseneaza din citeva linii, intr-o inlantuire de dezvaluiri, schita, inca timida, a unor tipuri negative : zgircitul, colectionar de petice, lame uzate si sticle goale („Materia moarta"), sau dogmaticul dusman al poeziei si al dragostei, pe care florile il inving („Dixit"). Efortul acesta, continuat si aprofundat, ar putea da la iveala texte umoristice cu merite literare trainice. Nu pentru prima oara Mircea Crisan isi incearca puterile in aceasta directie, a mai facut-o si in “Sapte pacate” ; nu-i putem dori decit sa persevereze, cu cit mai multa autoexigenta.
Dar pentru ca textul a fost scris cu ajutorul interpretului si pentru el, in chip firesc cele mai izbutite scheciuri sint cele care ii „imbraca" mai bine personalitatea, dezvaluind intelesuri cuprinzatoare, dincolo de granitele unei biografii dilatate fantastic a personajului sau, caci, in fond, de la Chaplin la Jacques Tati, fiecare mare comic a devenit cu timpul personaj de legenda. Refrenul „Cit scoti pe luna ?", semanat, obsedant, printre platitudini condescendente si curiozitati meschine, ascunde in hohotul de ris multa amaraciune : amaraciune pentru cei care privesc inca actorul comic ca o paiata de jucarie, oboseala in fata incursiunilor indiscrete in viata privata a artistului, tristete pentru vulgaritatea in gluma si mai aies dezgust pentru cei stapiniti inca de cultul banilor.
O competitie cu asemenea partener este foarte dificila. Cu toate acestea, marionetele si papusile nu au ramas in umbra, ci au adus spectacolului poezie si eleganta subtilitate. Momentele papusaresti sint imaginate nu numai cu gust si pricepere, dar si cu adevarata inspiratie lirica sau umoristica. Si ele sint, ca totdeauna la „Tandarica", admirabil executate.
„Sarbatoarea" este la inceput un joc de cercuri si de triunghiuri colorate, care se rotesc pe fondul de catifea neagra al decorului, sugerind goana caluseilor, alunecarea nebuneasca a lanturilor. Baletul acesta de forme se imprastie, pentru ca sa se recompuna, transformindu-se in omulet. Apoi, intra in joc soarele si un fluture. La chemarea omuletului, soarele pleaca de pe cer, se imprastie, se contopeste cu fluturele — devine femeie. Cei doi eroi oscileaza intre tentativa de a se apropia si respingerile timide aie primelor intilniri. Pe urma, capetele se desprind, se rostogolesc, se unesc intr-un lung sarut... Si ceea ce a fost baiat si fata se risipeste si se preface intr-o casa. Este un mic si gingas poem plastic-muzical despre iubire, interpretat de minuitorii Valentin Chladek, Justin Grad, Gabriela Mitran, Brindusa Zaita-Silvestru, Valeriu Simion, Carmen Stamatiade, R. Zolla, cu o virtuozitate in care transpare emotia adinca.
Doua numere sint minuite la vedere : o cintareata mare, aproape de un stat de om, rosie ca focul, cu capul imens, rotund, si corpul gituit de o rochie terminata in coada filfiitoare, si trei dansatori mici de twist, cu membre vibrante, din arcuri, si purtind pe capetele rotunde caciuli multicolore mitoase (papusile si marionetele sint semnate de Ella Conovici). Cintareata cinta languros, in ritm de tango, versuri amare despre o eterna nemultumire si despre repetate dezamagiri in amor ; cei trei pasionati de twist se desfasoara si se insurubeaza cu frenezie.
Satisfactia estetica este aici dubla : frumusetea papusilor si gratia miscarilor, gustul si sensibilitatea in parodie sint subliniate de prezenta vizibila a minuitorilor. Ii privim cu aceeasi incintare cu care urmarim marionetele. Ne farmeca nu numai precizia si rafinamentul profesional al muncii lor, dar si concentrarea adinca, saturata de expresie.
Justin Grad si Valeriu Simion agita cu vehementa pasionata cintareata de tango si se bucura de miscarile ei, traiesc parodia cu molipsitoare buna dispozitie. Conducind dansatorii de twist, Gabriela Mitran, Carmen Stamatiade si R. Zolla ne arata chipuri absorbite, innobilate de frumusetea unui efort care nu este numai al miinilor, ci, in primul rind, al spiritului. Momentul este foarte frumos si plastic prin punerea scenografica in pagina (ca, de altfel, toate decorurile Mioarei Buescu). Imbracate in catifea neagra, si pierzindu-se pe fondul negru de catifea, siluetele apar neclare. Vedem limpede numai capetele si miinile celor care conduc marionetele, si asta pune un accent puternic pe ceea ce este esential in actul de creatie oferit deschis privirilor noastre. Privindu-i pe papusari, incercam aceeasi aleasa multumire pe care o traim la concerte cind, stind aproape de estrada, putem citi pulsul sentimentelor si al gindului pe fata celui care smulge instrumentului muzica.
Ana Maria Narti
REVISTA TEATRUL
iunie 1964
No comments: