23. 07. O veste trista.

Vlad Mugur

23. 07. O veste trista. Ieri a murit, la Munchen, Vlad Mugur. Sa scriu acum, cand amintirea lui mai dainuie in toti oamenii cu care a lucrat, ca a fost unul din marii oameni care au bulversat, cu creatiile sale, lumea statuta, la acea data, a teatrului romanesc, ar fi o banalitate. Si, totusi, asa a fost. Ori unde s-a dus sau a  lucrat, Bucuresti, Craiova, Cluj, Constanta, Hanovra, Munster, Budapesta, Wurzburg, Esslingen, etc., a impins pana la ultimile limite ale adevarului si ale poeziei arta spectacolului.



A indrumat primii pasi ai unor actori care, ulterior, au ajuns vedete, ca Ileana Predescu, Liliana Tomescu, Olga Tudorache, Marcela Rusu, Tudorel Popa, Vasile Nitulescu, Rautchi, Gh. Cozorici, George Constantin, V. Rebenciuc, M. Albulescu, Rucareanu, Sanda Toma, Silvia Popovici… Toti l-au gratulat cu titlul de “Mester”. N-am avut onoarea si placerea de a lucra sub bagheta lui, dar am auzit enorm de multe povesti despre magia pe care o desfasura in repetitii si mai ales despre personalitatea lui contradictorie. 
Era ingrozitor de superstitios. Nu amintesc decat o singura intamplare:
Repeta la Teatrul National din Bucuresti  “Tragedia optimista” (in anul, oho, 1958). In piesa era un moment cu un anarhist. Interpretul era un figurant care raspundea foarte exact indicatiilor lui. La finalul repetitiei l-a intrebat:
- Cum te numesti?
- Cadere Viorel, i-a raspuns senin figurantul. Vlad a fost cuprins de unul din ticurile sale, care ii transformau fata, prin spasmuri repetate ale barbiei, de la dreapta spre stanga si invers. Urmare: l-a rugat pe asistentul sau, Dinu Cernescu sa-i aduca un alt actor cu un nume mai putin prapastios si Cernescu a adus un tanar student, conform cerintelor rolului: inalt, spatos si cu o privire crancena, si singurul din IATC care avea voie, sa faca figuratie, fiindca, din cauza unei eroari birocratice, nu-i fusese acordata o bursa, desi avea tot dreptul la ea… “Mesterul” a reluat repetitiilel, cu noul venit care s-a dovedit tot atat de talentat ca si predecesorul sau.
- Cum te numesti, l-a intreba Vlad, la final, extrem de multumit.
- Paguba Papil, i-a raspuns, colegul meu, spre disperarea lui Vlad Mugur care iarasi a fost cuprins de ticurile sale celebre... Ulterior, la povata “Mesterului”, Paguba si-a schimbat numele in Panduru. Prenumele insa si l-a pastrat intact: Papil. E unic.
Dupa evenimentele din Decembrie 89, primul lucru pe care l-a facut Vlad, dupa a fost numit director la Teatrul Odeon, (de ministrul culturii Andrei Plesu) a fost sa schimbe numarul de telefon care incepea cu cifra 13! Dar degeaba. Nu i-a adus noroc. A schimbat numarul de telefon in zadar. Nu era numarul de telefon de vina. El, n-a rezistat. Erau prea mari sperantele lui, prea inalta stacheta spre care nazuia si prea mici oamenii cu care ar fi vrut sa refaca “grupul de lucru”, dupa care a tanjit o viata intreaga. Plictisit, a renuntat si si-a reluat drumul de calator prin teatrele din tara in cautarea nucleului din tinerete, cu care incepuse sa monteze.
Provenit dintr-o familie de artisti (bunicul a infiintat compania Grigoriu, tatal scriitor, regizor) a fost, Dumnezeu sa-l odihneasca, copilul rasfatat al teatrului romanesc postbelic. O prima vedeta a artei regizorale, inaintea aparitiei ciclonului numit Serban Andrei, care a contribuit la schimbarea de fond a teatrului romanesc.
(...) Am citit pe nerasuflate cartea “De vorba cu Vlad Mugur”, interviu de Florica Ichim, (editura “Teatru Azi”). E, de fapt, un lung monolog halucinant, fascinant, in care marele regizor isi povesteste, cu sinceritate, cu mii de amanunte, originea, viata, succesele ca si insuccesele, iubirile, peregrinarile prin mai toate teatrele importante din tara, precum si cele din orasele minuscule din strainatate, unde a fost obligat de deciziile pe care le-a luat, sa lucreze, dar mai ales impresiile sale despre oamenii pe care i-a intalnit si despre actorii pe care i-a format. Am citit-o pe nerasuflate.

Candid Stoica

"Ridi pagliaccio"