Anca Sahighian Berechet

In Ximena din "Cidul"

Organizatiile de U.T.M. ale Teatrului National si ale multor altor institutii de spectacol din Capitala dadeau ades baluri si reuniuni tovarasesti urmate de dans, unde se desfasurau “variate programe artistice alcatuite de tinerii utemisti din teatrele bucurestene”. Participam la toate, cu atat mai mult , cu cat eram si un dansator pasionat! 


Reuniunile se tineau lant, deoarece aveau si scopuri social-educative – fonduri pentru “Casa Scanteii” (care urma sa se construiasca), pentru “copiii greci”, pentru cantina sau economat etc… Erau un bun prilej pentru regruparea tineretului… La o asemenea petrecere cu sandvisuri groase de pateu de ficat si cu pasta de peste la kilogram, intr-o casa particulara, tot sub obladuirea organizatiei tineretului muncitor condusa de Haralambie Boros (actualul cineast), am cunoscut-o pe Anca… Statea rezemata de o soba de teracota si o simteam stanjenita… Silueta perfecta ii era mulata intr-o cazaca de lame cu flori stinse pe fondul negru. In preajma ei, Gabriel Danciulescu si Alexandru Ciprian, pe atunci “tinere varfuri” (cuvantul “vedeta” era abolit) ale Nationalului. Parul ii era de un negru de abanos dar, curios, cu reflexe albastre, pielea de o albeata nefireasca, aducea a alabastru luminat pe dinauntru… Mainile lungi ca si picioarele perfect fuselate, denotau eleganta si rasa… Raspandea un anumit mister oriental, pe care de la distanta nu-l percepusem imediat…
Cand am invitat-o la dans pe melodia veche “Praf de stele”, o simteam oarecum crispata… Misterul, tacerile orientale, in fond, nu reprezentau decat o bine ambalata timiditate… Actrita cu o reputatie stabilita, fiica maestrului Sahighian, unul dintre puternicii regiei romanesti din acea vreme, era si a ramas de atunci pana azi de o timiditate aproape iremediabila. In zori, la plecare, incepuse sa ninga... Peisajul de un alb imaculat parea un peisaj cubist pe care Braque ar fi dat orice sa-l poata picta… Linistit, am condus-o pana la tramvaiul 9, haina ei de lutru maro parea aproape alba, turbanul de casmir aducea a caciula mitoasa. Cautandu-i privirea mioapa, ascunsa de sticla ochelarilor cu multe dioptrii, vorbeam in nestire, iar pe pauzele locvacitatii mele, mai fredonam din cand in cand “La vie en rose”, melodie auzita la radio Monte Carlo. Din dimineata aceea, am condus-o ani de zile pana la tramvaiul 9, pana acasa, am mers ani si ani de zile la brat prin viata…

Mihai Berechet
“9 caiete albastre”