La inceput, viata de student nu a fost deloc usoara. In primul rand a fost greu pentru ca nu intelegeam ce mi se cere. Ne cereau sa manam o trasura imaginara, sa spargem un lemn imaginar, sa suferim pentru cutare sau cutare, incordari si relaxari pe care nu intelegeam de ce trebuie sa le fac. Domnul Ion Cojar, care era asistent pe vremea aceea, era un profesor extraordinar. De fapt, cu el am invatat meserie deoarece Dina Cocea, o doamna de o mare eleganta, care ne iubea ca o closca si de multe ori ne dadea si bani cu imprumut – pe care nu ii mai cerea inapoi - , venea doar ca sa supervizeze.
Desi parea o persoana mai distanta, cu noi nu era deloc asa, pe noi ne considera copiii ei. Era o doamna eleganta, parfumata, indatoritoare cu noi, dragalasa, mamoasa, ce mai, era mama noastra! Dinica si Poenaru imprumutau bani care bineinteles ca nu se mai intorceau niciodata la doamna Cocea, ba chiar, cum erau foarte indrazneti, cateodata ii mai cereau si cate o tigara.
Pe Dina Cocea am vazut-o jucand la Teatrul National. Era stralucitoare. A fost o diva. Asta tine si de educatia din familie si de cum traiesc oamenii de care ai fost inconjurat. Iar ea venea dintr-o familie impregnata de teatru, familia Cocea.
Domnul profesor Ion Cojar era cel care ne toca marunt, milimetru cu milimetru, dar o facea cu un discurs extrem de frumos si de intelept. Cele mai interesante si intelepte lucruri despre teatru le-am aflat din clasa, de la el, nu din ce se petrecea pe scena. Cand te scotea Ion Cojar in scena, iti dadea o tema si discuta cu tine pricepeai greu, nu stiu ce se intampla, era de parca ar fi coborat o negura peste tine. In momentul acela, cand erai pe scena, putea sa-ti explice cineva si trei zile la rand, ca tot degeaba, nu erai capabil sa pricepi mare lucru. Cand stateam in banca si vedeam ce se intampla cu altii, cu cei de pe scena, abia atunci aflam si intelegeam totul. Atunci am inceput sa simt si placerea de a sta in culise, la arlechin, pentru a vedea cum joaca ceilalti. A fost obisnuinta si bucuria mea pret de multa vreme.
Ion Cojar era un pedagog extraordinar. El ne-a injectat aceasta meserie in vene. Imi placeau lectiile de actorie pentru ca incercam sa inteleg si sa descopar lucruri noi in relatia mea cu lumea. De fapt, in actorie, mai ales in primul an, inveti practic sa mergi sub ochii privitorilor, adica inveti cum sa fii degajat in scena fara sa tii cont de multitudinea de ochi care te privesc si sa fii relaxat si sincer in comportare. Jocurile acestea m-au atras si mi-au facut mare placere, asa ca abia asteptam sa vin la cursuri. Multi nu ajungeau dimineata la cursuri sau dormeau pe sub paltoane, mai ales ca istoria artei, a teatrului se putea asculta si sforaind.
Marin Moraru
“Suntem ce sunt amintirile noastre”
No comments: