Hamdi Cerchez

De fapt, Hamdi Abdulah Hasan Cerchez. O fata perfect ovala cu un „nu stiu ce” in ea impertinent, mustati trufase (cum ii stau bine turcului), nas acvilin sub o chelie care incepe sa inceapa, ochi vii, pusi mereu pe sotii, inima mare si – inevitabil – carcotasa; cam acesta este Hamdi, neschimbatul Hamdi, pe care-l cunoscusem (si ma fermecase) in doua spectacole de exceptie ale anului 1968, montate de Andrei Serban la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt: "Omul cel bun din Saciuan" de Brecht si "Noaptea incurcaturilor" de Goldsmith. 

In primul, facea o compozitie de un pitoresc enorm, in puzderia de cersetori care invadeaza casa si viata eroului. In al doilea,jucandu-l pe razgaiatul dar neistovitul in farse Tony Lumpkin, reusea performanta de a fi unul dintre cei mai buni actori de comedie intr-un spectacol in care absolut toti interpretii erau foarte buni, intr-un spectacol care era – el insusi – o mare pagina de virtuozitate comica. Hamdi Cerchez are o figura de o mobilitate extrema, dublata de un instinct, o inteligenta scenica fara gres. Simte comedia prin toti porii si se arunca in ea nebuneste, parca intr-un dezmat al rasului, al poantei, al gagului. Pofta lui de joc e frenetica si contagioasa, atat pentru colegi cat si pentru spectatorii din stal, cu care intra imediat in „priza directa”. Canta si danseaza, face acrobatii la nevoie (vezi "Jumatatea mea e-ntreaga", la Teatrul „Ion Vasilescu”).
Hamdi Cerchez poate face orice: chiar si drama; a demonstrat-o in "Topaze", pe scena Teatrului „Davila”, din Pitesti, unde filigrana melancolic cu finetea unui versat in ale jocului psihologic, si a demonstrat-o mai ales in acea montare de referinta care a fost, pentru spectacologia „Brecht” romaneasca, "Domnul Puntila si sluga sa Matti", pusa in scena de Tudor Marascu pe scena aceluiasi teatru. Aici, Hamdi reusea o alta performanta: sa joace, alternativ, cele doua roluri titulare, creand personaje complet diferite, izbitoare prin adevarul lor: alternatii continue intre tragic si grotesc. Hamdi Cerchez imi aminteste, iremediabil, de Birlic. Stiu ca ilustrul sau inaintas nutrea credinta secreta ca marea sa vocatie este in drama si nu in comedie (si mi-l amintesc vag incercand astfel de performante in "Revizorul"; dar vag, foarte vag...). S-ar putea intampla ca si cu Hamdi sa se petreaca acelasi fenomen aparent paradoxal. Si n-ar fi de mirare, caci in ochii rasului lui Hamdi – ca si la Birlic – abureste intotdeauna o lacrima. E lacrima-sigiliu a marilor comici, de oriunde si de oricand.

Dinu Kivu
(Almanahul „Gong”, 1982)