LENY CALER

In 1935, cand ii acorda lui Mihail Sebastian un interviu pentru Rampa (anul coincide cu cel in care scriitorul isi incepea jurnalul, editat cu 50 de ani mai tarziu), Leny Caler se intreba cu retorica unui personaj cehovian: „Daca-ntr-o zi s-ar intampla – Doamne fereste – sa nu mai fac teatru, ma intreb cu spaima ce as face cu atatea lucruri cate sunt in mine, unde le-as pune? In ce le-as exprima? Unde le-as trai?” Intr-un fel cuvintele artistei anticipau brutala ei despartire de profesie. Un accident cerebral ii pecetluieste destinul scenic. Intre 1924 si 1957 se consuma si se inchidea, ca-ntr-un cerc perfect, o cariera care debuteaza si se sfarseste tot intr-o companie condusa de Lucia Sturza Bulandra. 

Apoi, cortina cade, iar scena devine locul interzis, paradisul pierdut, reconstituit din cateva fotografii si cronicile ce au acompaniat fiecare spectacol in care a jucat artista, devenita intre timp din protagonist al scenei un fidel spectator al ei.
Leny Caler a purtat in marile capitale ale exilului ei nostalgia generatiei din care a facut parte, memoria fragila si uneori ranita a artei scenice dintre cele doua Razboaie Mondiale: „Am impresia ca tot ce am cunoscut, ce am stiut despre teatru, muzica, pictura si dans, in epoca in care am trait, nu are nimic in comun cu ce vad astazi – generatia din care fac parte a iubit frumosul, atat de dispretuit astazi sub toate formele”.
Regretul pentru clipa care nu se mai intoarce, pentru fluidul dintre scena si sala ce nu se reinnoada niciodata la fel, cautarea timpului pierdut, a lumii pierdute, devine obiectul cartii Actorul si oglinda pe care artista o scrie la Berlin. Refacandu-si traseul profesional, cutreierand intre trecut si prezent, norii negri care iau insotit existenta par a se risipi ca prin farmec, iar chipurile incetosate, neclare ale celor pe care i-a cunoscut sau cu care a colaborat, se lumineaza brusc, poate si pentru faptul ca Leny Caler „nu stia decat sa-i vorbeasca decat de bine pe toti. Avea un fel de naivitate a bunatatii de care n-o vindecase nici macar felul in care fusese data afara din teatru de comunisti”. Mihail Sebastian si Leny Caler au trait o drama comuna in momentul in care istoria „incepuse sa le saboteze succesele”. Bombardamentul, persecutia, piedicile si ostilitatile, hartuielile la care a fost expusa dau impresia ca, asa cum observase Magdalena Boiangiu: „Nici cand l-a trait, nici cand a scris, artistei nu i s-a parut convenabil sa scrie despre antisemitism. Istoria nu era treaba ei”.
In schimb, istoria scenei romanesti dintre cele doua Razboaie Mondiale, scena in care-si incrustase prezenta, exercita asupra ei o vraja unica, imposibil de disociat de viata. Cariera intrerupta, niciodata relansata, ii lasa artistei sentimentul trist al unui lucru neterminat. Rolurile mari pe care le dorea si dupa care tanjea nu au mai venit cu toate ca-si perfectionase arta interpretativa si meditase asupra calitatilor unui artist complet.

Sursa:

Iolanda Berzuc

"Leny Caler, portretul unei artiste"