Venirea noului an 1973 am petrecut-o, ca de obicei, cu veselie la noi acasa. Cu putin inainte aflasem de sosirea in Bucuresti a d-nei L. V. Hunter, sotia fostului campion american de tenis, partener al lui Tilden, dr. Francis T. Hunter, presedintele celebrului si restrictivului club newyorkez “21”, loc de intalnire al “highlife”-ului politic, monden si artistic din uriasul oras al zgarie-norilor… D-na Hunter, posesoarea unei averi care facuse sa curga multe vorbe de claca pe malurile Dambovitei, fosta vedeta de teatru si de revista in perioada anilor ’30-’40, si pentru scurta vreme vedeta holywoodiana si pe Broadway-ul newyorkez, fugita din tara in perioada recrudescentei legionare, revenea sa-si revada locurile natale si prietenii, dupa mai bine de 30 de ani de absenta…
Se instalase, bineinteles, la hotelul “Inter-Continental” din fata ferestrelor noastre, singurul hotel capabil, in acel moment, sa suplineasca cetatenilor de peste ocean necesitatile de confort tipice, cu care erau obisnuiti, dupa ce la aeroportul Otopeni fusese primita cu “red carpet” de catre Sica Alexandrescu, Nicusor Constantinescu si Vasile Timus, trei oameni de care fosta vedeta bucuresteana, descinsa cu 20 de valize “Lark” pe aeroport, fusese legata in perioada sa artistica bucuresteana, perioada in care d-na L. V. Hunter se numise Lisette Verea…
O anumita lume bucuresteana, care o cunoscuse, care o admirase pe vremea succeselor sale, sau care nu mai auzise de ea, ii comenta in fel si chip revenirea… (Nixon si Peet Davis – cel cu “Cupa Davis” – o sfatuisera sa revina, laudandu-ifarmecele noi ale capitalei noastre).
Nici Anca, nici eu nu o cunoscuseram decat de pe scena, in perioada ei de glorie bucuresteana, asa incat cand prietena noastra Virginica Popescu (prietena si colega cu ea de teatru pe vremuri) ne-a propus sa o aduca la noi in casa de revelionul 1973, ne-am speriat si i-am spus glumind: “Apartamentul nostru e prea mic, unde sa mai incapa si o americanca nebuna si, in afara de asta, n-aveam nici cuier unde sa-i agatam vizonul!!!”
Numai peste sase zile, la Capsa, unde la o masa impreuna cu dragii Nicusor si Florenta Constantinescu sarbatoream ziua de nastere si onomastica tot atat de dragei prietene Jenica Crutescu aveam s-o cunoastem pe “minunea americana”.
Intovarasita de compozitorul Elly Roman, dupa spectacolul cu “Spune-mi inimioara, spune-mi” la strigatul lui Nicusor Constantinescu se apropie, ca o tornada, de masa noastra o faptura cu totul neobisnuita pentru strada si localurile bucurestene, o aparitie coborata de pe alta planeta… In tonuri stralucitoare de auriu si brun, cu niste imensi ochi verzi-albastri, cu un zambet stralucitor si in acelasi timp copilaresc, tarand dupa ea valul puternic al unui parfum neobisnuit, din esente rare, vorbind cam tare (obicei romanesc) o limba neaos bucuresteana, cand dupa imbratisarile zgomotoase de rigoare cu comesenii nostri, Anca si cu mine ii suntem prezentati, auzindu-mi numele spune: “Berechet! Numele asta l-am auzit si in Grecia. Ador Grecia! Berechetis! Domnul Kilipuris! Domnul si doamna Chilipir! Nicusor, trebuie sa-i mai vad, imi place numele lor si imi plac si ei… Andios!” si a plecat “minunea americana”, intr-o unduire brun-aurie, lasand in urma un puternic val de parfum, dar si un val de uluita simpatie…
Peste cateva zile, in jurul mesei cu indicibile sarmale si bucate tipice romanesti, in casa calda si intotdeauna ospitaliera a celebrului revuist, Nicusor Constantinescu aveam s-o cunoastem, printre hohote de ras, pe “minunea americana” care, sub o garnitura de turcoaze si briliante, asezate la gat, pe degete, la incheieturile mainilor, in urechi, la fermoarul posetei de crocodil, ramanea un om simplu, direct, plin de haz si de inteligenta, plin de sensibilitate pentru tot ce e romanesc, dar mai ales o o “minune de romancuta” pastratoarea unei vorbiri neaose, fara urma de accent labartat tipic american, vorbire care ne uluia pe toti comesenii… Si nu eram putini. Fiindu-i vizavi de masa, am profitat toata seara cel mai mult de conversatia plina de temperament si de haz a celei pe care presa americana, pe vremea cand facea teatru si cinema, o denumise “the Romanian bombshell” – “srapnelul romanesc”… Avand senzatia ca ne cunoastem de o viata. Spunea mereu: “Sunt fericita, sunt fericita, mi-a spus mie temperamentul meu de tiganca ca numai in Romania mai pot fi fericita”…
Anca a deschis usile micului nostru apartament, unde pana la urma am gasit un cui in care sa-i punem vizonul si un fotoliu pe care sa-si aseze silueta plina de eleganta si celebrele picioare, senzatie a teatrelor de pe Calea Victoriei si de pe Broadway… Lucrul cel mai important insa la aceasta personalitate ciclonica era simplitatea… Sub toate aceste apanaje ale unei anumite lumi, in care valorile si obiectele fac furori, se ascundea fata saraca de altadata care, copil, se jucase pe strada Bradului, vanduse manusi la 12 ani ca “vendeuse rutinata” intr-un magazin din pasajul Victoriei, suferind umilinte de tot felul pana la reusita.
Cand, peste un timp, a parasit plina de regrete tara in care se nascuse si pe care o adora, deveneam prieteni, ne faceam promisiuni ca ne vom scrie (ce splendid stil epistolar are!), ea anuntand tuturor celor care o inconjurasem cu simpatia noastra ca va reveni…
Mihai Berechet
“9 caiete albastre”
No comments: