Vazand adunat tot neamul, s-a intors inapoi osia sufletului si mi-a fost dor de Braila. Nu mai fusesem pe acolo de peste 10 ani… Nu mai aveam pe nimeni de care sa mai fiu legat… n-aveam nici morminte. O delegatie a Institutului de teatru mi-a dus pasii intr-acolo. Am ajuns in gara, cu un tren de dupa amiaza… Se lasa tocmai inserarea cand calcam pe caldaramul turcesc, cu bolovani mari, patrati, razbuzati peste dusumeaua strazii Garii. Uite piata saraca, biserica Sf. Gheorghe, cele doua largi bulevarde, uite liceul “Balcescu”, uite scoala primara… castanii bulevardului fasaiau a alean… Nu eram trist, dar o panza deasa mi se aseza pe suflet, ca un zabranic…
Ma simteam insingurat in orasul meu natal, pe strazile unde mi-am petrecut vesel copilaria si unde acum ma intrista faptul ca nu ma mai astepta nimeni. Cu ochii lipiti de stucaturile vechilor cladiri, reamintindu-mi casa de casa, cine statuse, a cui fusese, am ajuns la vechiul hotel, nici un loc, nici o speranta… Nu ma mai saluta nimeni… Nu mai salutam pe nimeni… In sfarsit, am hotarat sa ma duc la Teatrul de Stat, poate acolo directia imi putea da ajutor sa fac rost de un culcus pentru o noapte…
Intre timp treceam pe strada Republicii (fosta Regala) si incercam sa-mi reamintesc numele firmelor si a negustorilor cosmopoliti de odinioara… Ajuns in fata casei parintesti, in fata fostei farmacii, m-am oprit si o clipa m-am uitat de vizavi la ea… Statuile Higeyei si ale lui Aesculap mai existau inca, dar vitrinele erau infundate, ramanand din ele doar niste ochiuri de geam… Pe una din intrari era scris “Intrarea artistilor”. Fosta noastra casa devenise, si mai este inca, o parte a Teatrului de Stat “Maria Filotti”… Portarul politicos m-a indrumat sa urc… ca si cum nu as fi stiut… In holul cu scara din spatele farmaciei, ajuns depozit, auzeam glasul tatii: “Fetelor, mojarele” sau pe al mamei: “Copii, nu calcati pe rosu” – ce grija avea mama de rosul cu care erau oloite cele 27 de trepte ale scarii… Urcam mai greu scara… Glasul mamei, glasurile tuturor celorlalti ai casei ma obsedau, populau universul incert al amintirilor… “Pe cine cauti tu?”… La inceput mi s-a parut ca glasul firav face si el parte din cortegiul sonor al amintirilor. “Pe cine cauti tu?” Imi revenii! Un copil de patru ani. El imi punea intrebarea. Se sprijinea de balustrada (vai, cum semana cu mine cand eram mic, acelasi breton, acelasi par carliontat, aceleasi maini grasute!) si continua sa ma intrebe: “Pe cine cauti tu?”… Am urcat impreuna scara… Era copilul unui cuplu tanar de actori. Ii tineam strans manuta… Ajuns sus, am descoperit intai o clanta, apoi soba de faianta alba din fostul salon, in cabina unde se machiau actritele, am descoperit metrul patrat pe care am dat primul strigat bucuros ca intru in viata… am descoperit apoi colegii de meserie, care in orasul meu faceau teatru, chiar pe locurile unde voisem si eu sa fac… si prin interventii directorale, am descoperit un loc unde sa-mi pun capataiul in noaptea aceea…
Reveneam de acolo, de la Braila, mai trist si mai imbatranit, nu pentru ceea ce pierdusem, ci pentru ceea ce nu reusisem sa castig: Desensibilizarea…
Mihai Berechet
“9 caiete albastre”
No comments: