 |
| Familia farmacistului Berechet |
M-am nascut usor! Eram al cincilea copil al mamei, care, ca
buna romanca, ca moldo-valaha de pe malul Milcovului, era, cum ar spune
Kiritescu in “Gaitele”, din neam de fatatoare.
 |
| Braila. Casa parinteasca. |
Bunica materna – Mita Niculescu –
avusese 17 copii, din care traiau 11, si Madam Costache Briceag – mama ei,
strabunica mea – cam 19, din care – oricat roseste tuberculoza incuibata in
neamul lui Costache Briceag (alias C. Constantinescu – negustor foscanean) –
tot ramasesera vreo 13-14, si ramasi au fost pana in anii trecuti. Desi m-am
nascut fara cezariene, ci cu lighenele de apa calda ale moasei Vorgu, nu in
clinici sterilizate ci in patul parintesc, pat de bronz, cu polog roz, pe care
se inghesuiau ingeri brodati, dupa moda pariziano-focsaneana a anului 12 al
acestui secol, an in care de Sf. Maria Mare (15 august) a avut loc nunta
parintilor mei, pe o ploaie cumplita, la Slobozia Ciorastilor din judetul
Ramnicul-Sarat.
Mie nu-mi pasa! Ma nasteam la zi de sarbatoare, in seara sau
inceputul de noapte al lui 7 noiembrie 1927. A doua zi era Sf. Mihai, ziua
numelui copilului care stapanea tara, deci a doua zi, de 8 noiembrie, era
parada, si pe strada Regala, prin fata casei de la numarul 2, trecea fanfara
militara, condusa de un major barbos: ca
intr-un cantecel de muzica usoara, usor paseist din ziua de azi! Deci m-am
nascut de ziua regelui, pe strada Regala, intr-o casa baroca, pe care se
lafaiau trei coroane regale, invadate de statuile lui Esculap, Hipocrat si ale
Higeiei, pentru ca tata era farmacist, iar farmacia, al carui proprietar era,
se numea “Farmacia Curtii Regale” si se afla in portul Braila, unde pe atunci
se fumau tigari “Regele R.M.S”, iar berea la bodegile orasului se bea mai putin
la halba si mai mult la “regala”. Deh, cum ar spune Cocteau, furlandisitul
fantasc si genial, “La mode c’est ce qui se demode” sau, mai pe limba noastra, “Moda
e ceea ce se demodeaza!”.
Dar ce conteaza toate astea? Important e ca la nasterea mea canta muzica! Canta fanfara
dis-de-dimineata, si atat de tare, incat unul din fratii mei l-a intrebat pe
tata:
-
Taticule, canta muzica pentru ca s-a nascut
Mihai?
In afara de mine, parintii mei, Constantin Ionescu Berechet
(farmacist) si coana Llilica (casnica), mai aveau trei baieti – Mircea,
Constantin si Niculae – o fata, Cocanuta, murise la nici doi ani, in timpul
primului razboi mondial, se pare ca dintr-o infectie alimentara! De atunci au tot
tras parintii la loterie, dar, la ciocul si norocul, au iesit numai baieti.
Poate pentru ca la nasterea mea cantase fanfara, am fost un
copil vesel si foarte muzical. Am inceput
sa cat pe la doi ani sau chiar mai devreme! Si, inchipuiti-va, primul cantec
era un cantec rusesc “Bubliciki”. Il cantam din oportunism prematur? Doamne fereste!
Il auzisem pe strada, intr-un port cu multi lipoveni si cu multe “Cantiese ruse”
refugiate prin localurile deocheate de pe vadul Budurului, prin Saloanele de dans ale lui Zainea si Hagi-Sima sau prin preajma
hotelului St. Petersburg, unde “cantiesele” – peripateticiene se fataiau boite
si impopotonate spre usurarea marinarilor veniti din toate colturile lumii! Dar
astea, aveam sa le observ mult mai tarziu!
Mama si tata, toti cei din jur, vor ramane gura-casca, cand
ma vor auzi cantand atat de devreme. Se vor intreba, pe buna dreptate, de unde
a aparut micul cintezoi al familiei – cu atat mai mult, cu cat tata nu canta
decat “Veneau spre Franta doi grenadieri”, batandu-si tactul cu gheata de “chevreau”
cu sireturi, iar mama fredona fals si cu buze stranse “Ingeras dragalas” auzit
prin 1913 in Focsanii natali, unde, la “Teatrul Pastia”, Leonard avea stagiuni
prelungite. Au realizat mai tarziu ca, de cum am inceput sa merg in doua
picioruse, intovarasit de o femeie de serviciu buna la toate si mai ales la
copii, Caterina-Lunga, bateam duminica, cu ea de mana, balurile de mahala si…
inmormantarile mai dihai! Curioasa mai era si Caterina-Lunga! De ce se
imparteau “gusturile” ei intre chiolhanuri dansante si moarte, Dumnezeu mai
stie! Duminica, cum spuneam, cand era libera, ma taraia dupa ea, ba la biserica
Sfintii Arhangheli, ba la Sf. Petru, ba la Sf. Spiridon sa vedem mortii, iar
dupa aia la balurile populare din Brailita sau de la bariera Galatilor. Cand oboseam,
ma tinea in bratele ei puternice – era voinica, Caterina – si se apleca printre
plantele decorative sub baldachin (mortii bogati se tineau sub baldachine
negre, cu ornamente si initiale de hartie argintata)… sa vada mai bine pe madam
Cutare sau pe domnul Cutarica ce-si daduse obstescul sfarsit si care, pentru ca
lasase mostenire grasa, se bucura de onorurile post-mortem ale familiei. Doamne,
Caterino – lut de oale – ca nebuna si curioasa mai erai!! Mi-aduc aminte ca
odata, cu nestapanita curiozitate mahalageasca, te-ai aplecat atat de tare
deasupra mortului asezat langa pangarul bisericii Sf. Arhangheli, incat eu,
vazandu-l pe fostul domn Stamate, prieten al familiei, sclivisit si palid in
cosciugul clasa I, am intins manuta si i-am scos vata din nas! La o curioasa,
un curios si jumatate! Na!
Si dupa morti, balurile de mahala! Lungile plimbari pana la
bariera Galatilor, unde, prin spatele sau prin apropierea cimitirului Sf.
Maria, avea loc pe la sfarsitul celui de-al doilea deceniu in vesela Braila,
petrecerea vitala a poporului. Mi-aduc aminte tipuri, miscari, ritmuri,
zgomote, dar mai ales treptele de chirpici ale “salonului” unde, pe la doi ani,
pe ascuns, fara stirea parintilor, imi petreceam caldele duminici ale primei
copilarii.
Sirul servitorilor copilariei mele e lung! Lina de la Podul
Turcului, care imi povestea ciudate povesti
cu strigoi si cu fete care ca sa scape de blestemati faceau cruci de
salcie pe usa casei si-si ungeau usorul cu usturoi, Lina pe care memoria mea o
cauta si acum; Marusia, nepoata preotului lipovenesc, de al carui accent radeam
ca nebunul, Marusia II, obraznica, curajoasa si harnica, Sonia betiva, Sanda si
Mita – un lung cortegiu de chipuri dragi, care m-au iubit si pe care mama,
practica si rezoluta, le numea pe toate Leana, ca sa nu le incurce si care
toate au parasit casa noastra pentru ca se maritau care mai bine, care mai rau,
inzestrate prin grija mamei si din munca lor… asa erau timpurile – in orice caz
am simtit intotdeauna dragostea lor, care ades suplinea dragostea parintilor
mei. Unul, tata, prea preocupat de profesie si ascensiunea sa civica, ca sa
aiba timp de ea, iar cealalta, mama, deloc demonstrativa in sentimente,
dimpotriva, afisand o cruzime, o autoritate pe care si-o raspandea, atat asupra
noastra, a copiilor, a servitorilor, cat si asupra tatei. Pentru ca in familia
farmacistului Berechet din Braila cam canta… gaina. Mult mai tarziu, inaintea
mortii mamei, am aflat de ce!
Mihai Berechet
“9 caiete albastre”
(recomand cu caldura aceasta minunata carte)
No comments: