"O priveam si-mi aminteam ca face parte dintr-un neam de oameni frumosi."

Irina Rachiteanu-Sirianu si Dan Tufaru in "Intalnire cu ingerul" de Sidonia Dragusanu

Distributia era gata!
Geo Barton, Alexandrescu-Vrancea, Virgil Popovici, Dan Tufaru (Inca elev la Institut), Carmen Stanescu, Simona Bondoc, Coca Andronescu, Draga Olteanu, si Anca sahighian. (…)
Carmen Stanescu, artista devotata, profesionista pasionata, trecea insa printr-o criza sufleteasca si pentru prima oara plangand cu capul pe masa, dupa o repetitie, imi marturisea ca nu poate juca rolul complicat al Ginei, cocheta fara scrupule, fara apartenenta sociala si eminenta spargatoare de fericiri conjugale… Am inteles-o si am eliberat-o. Piesa ramanea insa fara rolul principal feminin… Rol care cerea o actrita frumoasa, eleganta, cuceritoare, desteapta…


Intr-o seara, fara sa-i spun nimic autoarei, i-am dat un telefon Irinei Rachiteanu-Sirianu si am invitat-o la o cafea, la o fasole sau poate la niste icre negre, mai stiu eu… I-am spus direct ca as vrea sa joace in piesa Sidoniei. Irina cunostea bine piesa… A strambat usor din nas, a privit fumul tigarii raspandindu-se in ploaia multicolar reflectata a candelabrului de cristal si, misterioasa, nu mi-a dat nici un raspuns… Ma uitam la ea: tip de frumusete meridionala de o exceptionala noblete… O priveam si-mi aminteam ca face parte dintr-un neam de oameni frumosi.
Doctorul Rachiteanu, domn cu canotiera de pai, costum de alpaca negru lucios si pantaloni albi de “serge”, in Braila copilariei mele, era o personalitate si un bun prieten al tatalui meu. Mama ei era poate cea mai frumoasa braileanca. Sora ei, sculptorita Carmen Rachiteanu, aurita de soarele Mangaliei,  tahitiana, cu un buchet de oleandru in parul lung, negru stralucitor, blestemase noptile tanarului sezonier mangaliot de la sfarsitul anilor ’40, care eram eu… Frumusetea  Irinei o stiam din copilarie, cand, ca elev al scolii primare, urmaream serbarea de Craciun a liceului de fete din localitate unde Irina era “Coana Chirita”…
“Ce aparent linistita frumusete are Irina”, spuneam eu in timp ce o priveam, si cat a trebuit sa si-o ascunda sub masca inghetata a unor personaje prea rigide, prea dure, prea lucide, pe care trebuise sa le joace de-a lungul unor ani… O admiram asezata pe coltul canapelei inflorate, ca pe o tacuta escrescenta exotica… “Sigur ca imi propui intelepciunea bleaga a rolului nevestei cinstita”… Gheata pe care o radia se sparsese… “Ce, esti nebuna, nici nu m-am gandit la asta! Iti propun farmecul, nebunia si dezordinea morala a Ginei Beiu, spargatoarea de case… o femeie pierduta… !” Ca prin farmec retinerea Irinei a disparut, lasand loc liber unui nestavilit entuziasm, cu care personal eram mai putin obisnuit…
Vorbea, gesticula altfel… Glasul ii era alert… Stratul sloiului de gheata, cu care Irina isi acoperise adevarata personalitate ani de zile, se topise, descoperindu-I parca adevaratul eu… ascuns ani de zile de necesitatile unui anumit repertoriu. Irina, dupa bucuria unor repetitii pline de previzibile bucurii, a facut din rolul Ginei Beiu un rol rar, care a demonstrat publicului si specialistilor diversitatea gamei profesionale a marii artiste, iar mie, dincolo de bucuria de a colabora cu ea (colaborare care s-a intins peste ani), mi-a dat satisfactia revelatiei unor date umane si actoricesti indelung ascunse…

Mihai Berechet
“9 caiete albastre”