„PATRIARHUL“... Constantin Dinulescu

Constantin Dinulescu

Greu de dibuit, de cele mai multe ori, fiecare dintre noi aduce cu sine amprenta unui ceva inefabil. Invaluita de mister, orice fiinta este subjugata acestuia, mai ales daca nu prea stie sa si‑l valorifice intr‑un mod aparte. Incerc sa ma sprijin pe aceste vorbe cand ma incumet sa „atac” un „personaj” caruia incerc sa‑i dezvalui – partial – misterul.

Pentru inceput sa‑i zicem „popa” sau mai bine „patriarhul”... Aceste porecle, fara nici o tenta ironica, dimpotriva, se potrivesc, iar oamenii care le‑au nascocit si le folosesc in continuare au un respect aparte fata de „personajul” care le poarta, respect izvorat (si impus) din insasi persoana de care vorbim.
Si se potrivesc pentru ca Bobsi – iata ca ma apropii de o parte din numele real – este o fiinta dominata de discretie, de cumsecadenie. Pe de o parte. Dar sa te fereasca Dumnezeu sa‑i contrazici un principiu sau sa‑i contesti o anume conduita, ca deja incepi sa ti‑l faci dusman! Eu am trecut prin mai toate etapele in relatiile cu Bobsi, avand sansa – in fond – sa‑l cunosc din momentul ajungerii mele ca proaspata actrita la Teatrul National din Iasi. La randul sau tanar, Constantin Dinulescu (ecce homo) apreciat ca actor, jucand mult si destul de divers – de la Balcescu la Richard III, de la Hagi Tudose la Shylock (in idis) – avea pe‑atunci darul sa te tina la distanta. Din privire. Traiam senzatia ca este un om intangibil, rece, cu care nu e bine sa glumesti, ca te faci de ras tu. In fine, mult mai tarziu am inteles ca acest comportament sever si de necomentat ascundea o fiinta care, poate, se apara, se teme si‑si faureste treptat un scut rezistent la neasteptatele lovituri cu pietre
venite din te miri ce directie. Erau timpuri tulburi si multi dintre noi sacrificau ceva din viata sufletului lor ca sa para nevatamati „reprezentanti ai culturii”...
Ajungand in acest punct, incerc sa‑mi explic ce se afla inchis in sufletul lui Dinulescu: poate ca n‑a vrut sa fie asa, poate ca a devenit asa, contradictia aparenta‑esenta l‑a ajutat sa‑si modeleze misterul interior; acest actor, devenit prin excelenta „personaj negativ”, exceleaza! Cu aspectul sau bonom, Costea te pacaleste, te surprinde, si cand crezi ca ai pus mana pe el ti‑a si alunecat printre degete...
Cred ca toate se explica printr‑un fel unic de a fi: interiorizat, sever si rational totodata. Plin de aspecte surprinzatoare, misteriosul din firea lui – atat in viata, cat si in actorie – l‑a facut pe Constantin Dinulescu sa poata marca punctul, in plina etapa creatoare, cu rolul‑negativ al comisarului Vulcanescu „de la Siguranta Statului” din filmele de referinta ale lui Manole Marcus: „Cartierul veseliei” si „Strazile au amintiri”. Iar ochii ii dezvaluie un fel de satisfactie cand „e bun” interpretand „un rau”!...
Cu privirea patrunzand in miezul evenimentelor ce i‑au marcat viata, Dinulescu este stapanit de ideea ca traieste sub imperiul unei imuabile legi a compensatiei. Gasind de cuviinta ca aceasta proprie descriere este ceea ce il reprezinta, prefer, in locul unor date biografice sumare, sa povestesc – doua cate doua – intamplarile care certifica „regulile” de neexplicat, dar precise, pe care le‑a trait.
Costea a salvat de la inec doi oameni. Cei doi prieteni salvati, unul pe Dunare, in adolescenta, celalalt, coleg, mai tarziu, la mare, traiesc si i‑au ramas recunoscatori. Nedescrise cu amanunte, faptele pot parea banale in timp, dar sigur clipele de‑atunci au fost decisive mai cu seama prin curajul pe care salvatorul trebuie sa‑l inspire inecatului. Rasplata a venit. „Totul se plateste” candva, inainte sau dupa, timpul nu conteaza. Legea si‑a aplicat regulile in alte doua situatii distincte. Mai intai la Calarasi, cand avea 13 ani si, curios ca orice copil cu predilectie spre tehnica, a profitat de actiunea de neutralizare a obuzelor si a altor munitii de catre nemtii deveniti prizonieri in garnizoana orasului condusa de tatal sau. A invatat sa scoata focosul si aripioarele, dar curiozitatea si neindemanarea l‑au facut sa desfaca si sa afle ce‑i inauntrul focosului unui obuz pitit acasa, in secret. Numai ca acesta i‑a explodat in mana. Ranile au fost neinsemnate si a scapat nemutilat!
Nimic nu a fost intamplator in viata lui Constantin Dinulescu: copilul de 13 ani care pusese mana pe bomba de avion al carei mister tehnic il incita, avea in camera lui un adevarat depozit. Nu de arme, fireste! De „obiecte” sau „scule” cu taine tehnice pasionante si nedezlegate. Incerc sa pun pe seama curiozitatii si dexteritatii manifestate atunci aparitia celui care, mai tarziu, a devenit un fel de „Gepetto” al ceasornicelor. Bobsi este colegul de teatru care ne repara tuturor – gratis – ceasurile, pendulele, orologiile! Parasind ucigasele focoase de bombe, Costea a descoperit masura timpului vietii prin miscarea tainica a acelor de ceasornic. Cand l‑a ajutat Dumnezeu sa scape nemutilat din explozia de care pomeneam si‑a zis in gand „m‑am nascut a doua oara!”; pesemne ca firea l‑a indemnat sa se alature, candva, misterului celei de‑a patra dimensiuni, timpul... Intr‑o alta data, o oferta la filmarea unei reclame de frigidere „Thomson” (se faceau reclame si in trecut, dar numai pentru afara) l‑a purtat pe actorul‑reclama Costea impreuna cu echipa de filmare prin munti inzapeziti. Acolo, intr‑o vaiuga, trebuia sa stea culcat pe zapada, privind spre cer. Era imbracat in frac elegant si tot uitandu‑se in nori visa la „conceptia” ce sugera bunastarea indusa de frigiderul cu pricina. Liniste si pace de jur imprejur. Chiar frumos, era o zi de iarna splendida. Totul era pregatit pentru filmarea care se facea de deasupra, cam de la zece metri, pe marginea vaii. Si totusi nici o comanda de „motor” nu se auzea. Zumzetul specific pregatirii incetase. Glasuri de oameni inecate in hau. Doar un sforait usor s‑a apropiat de urechea stanga... si ochii lui Bobsi au intalnit ochii mici si mirati ai unui urs... care, pur si simplu, se uita la el.
Si au ramas asa, ochi in ochi, pret de cateva clipe egale cu o vesnicie, spunandu‑si cine stie ce pana cand, hipnotizat, ursul a plecat intr‑ale lui... A stiut, probabil, ca gestul lui trebuie sa ramana ca o rasplata, o multumire trimisa din nori pentru salvarea vreuneia din vieti sau, cine stie, poate pentru o alta neasteptata fapta buna.
Nemaisimtindu‑si trupul, nici macar frigul intrat in oase, la propriu si la figurat, Bobsi a tras pe gat, pe nerasuflate, o sticla de votca, precum calatorul disperat de sete in desert o sticla cu apa...
Bun si rau, amestec de raceala si prietenie, de masura, dar si de ascutita ironie, Constantin Dinulescu este printre actori ca un portret de autor, iar sansa noastra, a prietenilor lui – daca ne accepta! – si‑a facut aparitia in clipa in care spaima l‑a ocolit, iar meteorologul, martor al intalnirii cu ursul, a reusit sa‑si desclesteze dintii si sa spuna: „Ati avut noroc ca mancase!”...

Cristina Deleanu
"Si totusi actorul ..."