 |
| Gheorghe Dinica Si Radu Beligan in “Cotletele” de Bertrand Blier |
Iubitorii de teatru, dar si de animale, care vor citi in acest spatiu despre "un actor... foarte aplaudat" pe prima noastra scena, se vor intreba, desigur, de unde pana unde a mai aparut si acest... Vip. De unde vine acest actor admirat de sute de spectatori - daca ii socotim numai pe cei aflati de curand la reprezentatia cu piesa "Cotletele" din sala "Liviu Rebreanu" un veritabil artist despre care pana acum marele public - iubitor de teatru, de film ori de televiziune - n-a aflat nimic-nimic.
Ei bine, Stelica face parte din "staff"-ul, adica din "personalul" primei noastre scene, inca din urma cu vreo 10-11-12 ani... Ce-i drept, el nu e un personaj... salariat, adica nu primeste retributie in bani. Salariul lui inseamna iubire, ocrotire, alint. Si, bineinteles, hrana calda si apa cat cuprinde. Si, in noptile ploioase ori cu viscol, culcus cald, intr-o odaita simpatica, primitoare. Odaita asta se afla chiar langa intrarea in holul teatrului. Pe stanga. Acolo este refugiul doamnelor care rup biletele la intrare ori care ne inmaneaza - cand e cazul - invitatiile.
Ei bine, in urma cu vreo 10-11-12 ani (nimeni nu-si mai aminteste exact cand s-a produs "evenimentul"), intr-o seara cu viscol, la intrarea in teatru (la sala Amfiteatru, cum se chema pe-atunci), un biet catel galbiu, scheletic si rebegit de frig, s-a asezat colac chiar pe presul "principal", incercand, probabil, sa-si traga sufletul. Din fericire pentru el, nimeni nu l-a gonit de-acolo. Nimeni nu l-a socotit "o javra scarboasa, datatoare de boli"! Dimpotriva! A fost poftit inauntru, la caldurica. I s-au dat si biscuiti si lapte si ce s-o mai fi gasit pe-acolo, prin pachetele cu de-ale gurii ale doamnelor de la intrare, inrudite, parca toate, in acel sfant sentiment care se cheama "iubirea fata de fiintele mici, lipsite de aparare"...
Si uite-asa, de-a lungul anilor, sub privirea complice si tandra a directiunii de toate felurile si culorile - oameni de omenie, mai toti -, Stelica s-a integrat perfect in viata primei noastre scene. Cand e spectacol, el sta cuminte in hol sau in odaita "lui". Diminetile, da o raita prin cartier, atent la masini si la trecatorii "primejdiosi". Si la troleibuze, bineinteles. Respecta si repetitiile, nu latra cand nu trebuie si nu cerseste niciodata, de la nimeni, de mancare! Stie ca nu-i frumos! Cand se plictiseste de prea multa liniste pe hol in timpul spectacolelor o ia in sus, pe scari, si mai da o raita printre sali... (Ce-i drept, toata lumea stie ca Stelica nu lasa "urme". E "un baiat curat" care-si rezolva treburile personale in timpul plimbarilor de dimineata si de seara prin cartier.)
Ei bine, intr-una dintre aceste plimbari printre sali, la drept vorbind pe cand se afla in cautarea celei mai iubite protectoare a lui, negasind-o la locul stiut (doamna cu pricina fusese tocmai invoita in seara aceea), Stelica, luand-o "pe scurtatura", a intrat, degajat, pe scena. Si anume, in mijlocul unui dialog scaparator, purtat de doi dintre cei mai mari si mai iubiti actori ai teatrului si filmului romanesc: Radu Beligan si Gheorghe Dinica! (interpretii principali din "Cotletele"). Eram in sala, chiar in randul patru, asa incat va asigur ca totul, absolut totul, s-a petrecut astfel: Stelica si-a facut aparitia in decor, venind dinspre dreapta scenei. S-a oprit o clipa, vag nedumerit (cu expresia: "Ca sa vezi unde m-am pomenit!"), apoi, netulburat de aplauzele furtunoase pe care le-a starnit aparitia lui neasteptata, a traversat scena demn, negrabit, ba chiar tacticos, indreptandu-se spre usa dinspre stanga a decorului. O usa alba, pe care, cu un zambet seducator, maestrul Radu Beligan i-a deschis-o galant, in timp ce-si rostea, cu ochii la Gheorghe Dinica, una dintre replicile sale pline de umor...
La iesire, nu m-am putut abtine sa nu le povestesc doamnelor-ocrotitoare ale lui Stelica, cele intamplate cu doar putine minute in urma pe scena. Aveam sa aflu de la ele, mandre foc de isprava mascotei lor, o alta patanie splendida de-a lui Stelica. Ea s-ar putea intitula asa: "Despre cum l-a ajutat Stelica intr-o dupa-amiaza de iarna pe cainele orb Puiu - de la Ministerul Agriculturii - sa traverseze bulevardul suvoind de masini si troleibuze". Dar despre povestea asta cu alt prilej, cand veti pofti sa o aflati!
Silvia Kerim
Sursa: http://www.formula-as.ro/2005/692/din-lumea-necuvantatoarelor-12/cainele-stelica-6496
No comments: