Marin Preda si arta teatrala

Marin Preda

Cand intr-un spatiu cultural apare o personalitate de talia lui Marin Preda, apare in mod aproape reflex si necesitatea de a te raporta, intr-un fel sau altul, la ea. Criticului care comenteaza opera i se adauga scriitorii carora aceasta opera le deschide un nou orizont tematic si stilistic, cineastii care o transpun pe ecran, oamenii de teatru care o aduc sub luminile rampei, plasticienii ori compozitorii pentru care constituie sursa de inspiratie. Si, nu in ultimul rand, i se adauga publicul insusi, tot mai numeros in ani – publicul pentru care creatia unui astfel de artist actioneaza ca reper estetic si ca modelator deconstiinte.
A vorbi despre „efectul Marin Preda” in arta romaneasca nu este numai legitim, ci si necesar.(...)



Tineretea lui Moromete – piesa in doua acte si noua tablouri, dramatizare a romanului Morometii, volumul II (publicata in revista Teatrul nr. 7-8, anul XXV, iulie-august 1980)

Este ultimul text la care a lucrat Marin Preda inainte de prematura sa disparitie. Printr-un concurs oarecare de imprejurari, scriitorul incepe sa-si adapteze pentru scena primul sau mare roman la scurt timp dupa ce incheiase Cel mai iubit dintre pamanteni. La Teatrul National din Bucuresti, se conturase in stagiunea 1979-1980 ideea includerii in repertoriu a Morometilor si se trecuse deja la elaborarea unei dramatizari.

Radu Beligan: „Din primavara lui 1979 si pana in primavara lui 1980, Marin Preda fusese in mai multe randuri oaspetele Nationalului. In aceasta perioada am avut cateva convorbiri. Cea dintai a avut loc la 9 februarie 1979, la distanta de numai o saptamana dupa ce-i fusese inmanat textul dramatizarii romanului Morometii (volumul I), dramatizare realizata de Liviu Dorneanu (secretar literar al Teatrului National din Bucuresti, n.n.). Cu acel prilej (…), Marin Preda a aratat ca pretuieste dramatizarea. Ulterior, discutia s-a purtat asupra viitorului spectacol. Cine-l va regiza? Cum vor arata decorurile si mai ales costumele? Cine-l va interpreta pe protagonistul piesei? Si-a exprimat dorinta ca reprezentatia sa evite pitorescul (s.n.) si sa dobandeasca acuitatea unei dezbateri in jurul problemelor de totdeauna ale omului. La capatul acestei intalniri, mi-a marturisit ca in anii din urma n-a prea frecventat teatrele, ca-i absorbit de romanul la care scrie (Cel mai iubit dintre pamanteni, n.n.), roman aproape incheiat, dar caruia nu-i gaseste inca un final satisfacator. Doua luni mai tarziu, ne-am revazut in cabina mea (…). Tin minte ca, dupa ce am vorbit despre ce e realism si ce e parabola in teatrul lui Durrematt, despre amestecul de tragic si grotesc din piesa (Romulus cel Mare, n.n.), discutia a revenit asupra celui ce va realiza spectacolul Morometii. In mai 1979, ne-am intalnit din nou. Am convenit ca directia de scena sa fie asigurata de Anca Ovanez, iar pe Ilie Moromete sa-l joace Gh. Dinica”.

Marturii din epoca sugereaza ca scriitorul nutrea o oarecare neincredere in ce priveste sansele unei reprezentari scenice de egal impact cu acela al cartii. Marin Preda se decide sa realizeze el insusi dramatizarea romanului, iar repetitiile in curs, dupa textul lui Liviu Dorneanu, se suspenda.

Radu Beligan: „Mai tarziu, in septembrie, cand piesa intrase in repetitii, Marin Preda a avut o ezitare: «Prea adesea, in teatru, a spus el, un text bun isi pierde din calitati pe scena, iar altul slab se imbogateste. Inca nu sunt hotarat. Mi-e frica de cum o sa arate spectacolul. Sa ma mai gandesc. Sa vedem la primavara…» In primavara lui 1980, imediat ce terminase corecturile romanului Cel mai iubit dintre pamanteni, s-a intors spre teatru, scriind Tineretea lui Moromete (dupa volumul II al celebrului sau roman). In zilele cand revizuia piesa, se consultase cu Anca Ovanez. Marti 20 mai, urma sa vina la mine si sa-mi aduca manuscrisul. Asteptam cu febrilitate intalnirea, animat de o secreta bucurie: colaborarea noastra dadea roade, fapta isi facuse drum printre Scylla si Charibda indeciziilor sale, scena castigase un mare scriitor.”

In vederea definitivarii textului, scriitorul a lucrat cu cativa reprezentanti ai Teatrului National, intre care regizoarea Anca Ovanez-Dorosenco. Revizuirea a fost riguroasa, tradand preocuparea lui Marin Preda pentru teatralitatea dramatizarii.

Anca Ovanez-Dorosenco: „…fiecare replica, fiecare cuvant al dialogului a fost cantarit si definitivat de autor; in ceea ce priveste parantezele - care il interesau mai putin -, daca, in locul uzualelor «indicatii de miscare», ori coexistand cu ele, apar aici fragmente de proza, pastrate ca atare, cu fermecatorul lor perfect simplu oltenesc, este pentru ca, desi insista mereu sa scurtam, sa pastram doar esentialul, am amanat intr-una, ezitand a renunta la tot ceea ce puteau ele sugera, actorilor si regiei, in pregatirea spectacolului. «Mai tarziu, am sa tai mai tarziu». Iar acum e prea tarziu, ar fi o impietate.”

Ritmul teatral – esentialmente diferit de ritmul epic si implicand alternarea unor secvente de variate niveluri ale intensitatii dramatice – pare sa fi stat in mod deosebit in atentia autorului. Marin Preda se temea ca eventuale inabilitati de ordin tehnic aveau sa impieteze asupra viitorului spectacol. In realitate, el nu era intru totul lipsit de experienta in domeniu. Cum am vazut, piesei Martin Bormann, desi opera a unui debutant in dramaturgie, ii fusesera recunoscute, cu 13 ani in urma, virtutile spectaculare.

Anca Ovanez-Dorosenco: „Am discutat cu Marin Preda scena cu scena. Citeam cu glas tare, iar el cronometra: il interesa durata («Sa nu plictisim, teatrul nu e roman, iar eu nu stiu sa scriu teatru!»). Dar era «prins», il interesa, si apoi, daca se apucase de o treaba, voia s-o faca pe cat se putea de bine. Asculta cu o modestie desavarsita, exemplara, orice observatie, desi tinea cu incapatanare la fiecare cuvant si elabora cu minutiozitate. A intuit necesitatea de a amplifica partea dramatica: astfel, a intodus, ulterior, tabloul de la arie, acceptand o sugestie. Am discutat indelung tabloul ploii; voia sa taie, se temea ca de faptul ca e irealizabil in teatru; la fel, il preocupa visul lui Moromete. Le gaseam antologice si, din nou, amanam reducerea lungilor paranteze: de unde altundeva s-ar fi putut mai bine hrani adevarul interpretarii, decat din aceste pagini in care traiesc reactiile si starile personajelor?”
Piesa ar fi urmat sa vada lumina rampei la inceputul stagiunii 1980-1981, daca Marin Preda nu s-ar fi stins fulgerator din viata, in noaptea dintre 15 si 16 mai 1980. A fost sortit ca textul, desi compus pentru o apropiata reprezentare, sa vada intai lumina tiparului, in revista Teatrul, in vara anului 1980. In Nota redactiei, se precizeaza: „In ultimele saptamani ale vietii, [Marin Preda] ajunsese in faza definitivarii si, pe drept, promisese dramatizarea sa Teatrului National (…) Dar, sa astearna un exequatur, pe acest text, nu a mai ajuns”.

Daniela Gheorghe 

"Efectul Marin Preda in artele spectacolului"

Sursa:
http://www.efectul-preda.istoria-artei.ro/