 |
| Cu bunica Grigoriu |
Din ce ma mai trag? Ma mai trag si dintr-o sedinta de
spiritism a discipolilor lui Hasdeu. Pe vremea aceea, i s-a spus bunicului meu
dinspre mama, Constantin Grigoriu – cantaret intr-o biserica din Iasi, apoi
tenor, iar mai apoi intemeietorul si directorul Operetei Romane, Opereta care
s-a nascut la Parcul Otetelesanu, in care au fost angajati de el celebritati ca
Leonard, Maximilian, Ciucurete. Lui i s-a spus, in acea sedinta de spiritism,
ca va avea o fiica ce va naste un copil in care se va reincarna chiar el. Si i s-a
mai spus ca, intr-o alta existenta, a fost un bandit din Italia care si-a
omorat sotia, apoi un scriitor din Pleiade, pe nume Agrippa d’Aubigne. Deci,
copilul fiind eu, inseamna ca in mine s-au reincarnat un bandit din Italia,
care si-a omorat sotia, scriitorul Agrippa d’Aubigne din Pleiade si bunicul
meu.
Poate si de aici am fost pedepsit sau, mai bine zis, binecuvantat sa fiu
un nomad in viata de acum. Asadar, ideea de a ma fi plimbat atat de mult in
vietile anterioare ma urmareste si in timpul acestei vieti.
 |
| Luiza Mugur |
Mama mea (Luiza
Mugur, nascuta Grigoriu, numita de toti Zizica) si mama ei (poreclita de mine
Pama si numita astfel de toti artistii pe care-i hranea si care o iubeau) se
trageau si din valurile si valsurile Dunarii, asta insemnand ca imi curge in
vine si sange vienez. Mama mea, Luiza Mugur, asupra careia voi reveni mereu, a
fost fiinta pe care am admirat-o si iubit-o cel mai mult. Mama tatalui meu,
Mama Ma, era de sange grecesc. Era extrem de partinitoare; ea nu iubea decat
trei oameni:
-
Stiau ei, comunistii, povestea aceasta cu
printi, regi si regine?
-
Bineinteles ca este un lucru pe care l-am ascuns
in timpul comunismului; mi-era frica mereu ca se va deschide catalogul de la
Sfantul Sava si ca vor gasi inauntru numele in care aparea si Mihai (eram trecut
Vlad Mihai Mugur). Mama mi-a adaugat la numele de Mihai pe cel de Vlad nu numai
pentru ca era moda numelor Vlad si Radu, dar si pentru ca nu-i placea sa port
acelasi nume cu regele. Faptul ca bunicul meu era regalist convins, dupa cum am
mai spus, iar Val, tatal meu, facea pe-atunci parte din asa-zisii furiosi ai
Bucurestiului, deci antiregalist, starnea in casa destul de des conflicte mari,
din care nu lipseau, din cand in cand, si farfurii sparte. Apoi, bunicul meu a
fost, timp de multi ani, directorul Radiodifuziunii Romane. Ca director al
Fundatiilor Regale, a publicat un numar mare, as putea spune impresionant, de
scriitori, dintre care imi amintesc de Vasile Voiculescu, Zaharia Stancu. Ca director
al Radiodifuziunii Romane stiu, din, probabil, multele pe care le-a facut, ca
i-a descoperit si lansat pe Stroe si Vasilache (prezenti mereu in casa noastra).
Bunicul meu a fost scos din Directia Radioului doar pe timpul legionarilor,
locul lui fiind luat de fostul barbat al matusii mele, Nelu Manzatu (pe numele
de compozitor Nelo Manzati), cel ce a compus imnul legionarilor “Garda,
capitanul”. Cu Nelu am copilarit, mi-a fost pana la varsta de sase ani Mos
Craciun si era o sursa permanenta, nesfarsita de glume. In fata pomului de
Craciun, de pilda, si, evident in fata lui, care era mereu Mos Craciun, am
debutat si eu ca actor prost. M-a intrebat odata: - “Cum te cheama pe tine,
Vlade?’. Iar eu, cu vocea sfarsita de emotie, i-am raspuns: “Vlad”. Nelu s-a
despartit de sora memei mele, Nana, ca mai apoi, sub legionari, sa fie numit,
in locul bunicului meu, director general al Radiodifuziunii. Asta n-ar fi fost
nimic, dar din dispozitia lui au fost luate, ridicate, toate aparatele de radio
ale intregii familii Mugur. Luate din casa. Asta inseamna ca, si pe-atunci, pe
noi, romanii, ne caracterizau asemenea apucaturi. L-am reintalnit pe Nelu in anul
1970 la Milano, era batran si lacrima cand isi depana amintirile. Mi-a spus
atunci: - “M-am purtat cu familia voastra ca un porc.” Mai bine mai tarziu
decat niciodata… Bunicul meu, Gheorghe D. (asta inseamna Demetrescu, cum il
chema inainte) Mugur, a fost numit din nou Director General al Radiodifuziunii,
pana cand l-au dat din nou afara. De data aceasta, de cei veniti pe tancurile
din Rusia. A avut norocul ca in acelasi an sa moara acasa. A lasat o singura
carte – “Cartea florilor”. Am uitat ceva. Era un excelent orator, hai sa-i spun
vorbitor, pentru ca vorbea la radio. Mult mai tarziu, cand eram lector la
doamna Aura Buzescu si-o aveam studenta pe Mitzura Arghezi, m-am intalnit, cu
sprijinul ei, cu Tudor Arghezi ca sa-mi povesteasca din amintirile lui cu
pictorul Luchian (scriam un scenariu despre el – am auzit ca mai tarziu mi s-a
furat prost). Stand de vorba, la un moment dat Tudor Arghezi m-a oprit si m-a
intrebat: - “Ce mai face bunicul dumitale?”. Eu am raspuns: - “A murit.” El m-a
intrebat: - “De ce?”. Eu am raspuns: - “De
cancer”. Si Arghezi: - “La limba?”.
-
Fermecat de personalitatea bunicului, nu-l aduci
in scena pe Val Mugur?
-
Val Mugur, tatal meu, a studiat dreptul la Liege
(mi-l amintesc cand se imbraca in roba ca sa pledeze). A fost apoi avocatul
Radiodifuziunii, iar mai apoi, incet, incet, a intrat in lumea teatrului. A scris
si piese de teatru (s-au jucat la “Teatrul Nostru” si cred ca, de doua ori, la Teatrul National din
Bucuresti). Eram copil, stateam intr-o loja la Teatrul National (cel vechi, care
a fost bombardat de nemti in 1944) alaturi de Tudor Musatescu cand se juca o
piesa a lui Val – “Violete de Parma”. Tudorel Musatescu m-a intrebat: - “Nea
Vlade (asa mi se spunea la sapte ani), nea Vlade, cum iti place piesa lui
taica-tu?” – “Ar trebui s-o stergem cu guma” – am raspuns. Atunci Val s-a
inspirat din acest raspuns si a inventat o rubrica in revista “Rampa” – “Cu
Vlad, la teatru”. Inca din frageda copilarie, dupa cum se vede, m-am amestecat
intre oile teatrului. Val Mugur intrase adanc in lumea minunata a teatrului,
profesand paralel avocatura, dar si-a tras cu totul, total, familia in aceasta
lume a teatrului. Stiu ca mama mea era cea mai buna prietena a artistilor de
pe-atunci. Ma gandesc la Mircea Stefanescu, la Ion Iancovescu, la Tudor
Musatescu; stiu ca-i spuneau intre ei Mami Puia, asa o numeau, era foarte
apreciata si iubita. In casa noastra intrasera Ion Sahighian, Ion Sava,
Baltateanu, Petre Stefanescu Goanga, o gramada de lume, Ninetta Gusti, toti
erau prietenii nu numai ai tatei, dar nu stiu daca nu mai mult, ai mamei. Printre
ei erau si pictorii Lucian Grigorescu si Darascu, deci, nu stiu cum sa spun,
era o familie de artisti care se muta mereu – intr-o seara acasa la noi, intr-o
seara la restaurante. Eu n-am mai intalnit, dupa copilaria mea, acest soi de
atmosfera. Mi-aduc aminte ca mama mea il admira pe Camil Petrescu (era si
foarte stimata de el). (…)
Era, daca se poate asa ceva, iubita aproape
de toata lumea. Mi-aduc aminte ca plangea cand am parasit vila de la Balcic; am
pornit cu o masina de la Balcic la Mangalia, iar cand am ajuns la Mangalia, Ion
Iancovescu, care era foarte spiritual (se afla cu noi in masina), a spus despre
Mangalia ca este “Calea Grivitei” la mare. Mama a fost data afara brutal si din
vila de la Mangalia de noii mitocani veniti la putere. Ea ne spunea mereu in
momentele in care toata lumea ii astepta pe americani: - “Nu vin americanii”. Si
n-au venit americanii pe care ii astepta toata lumea; mama ne spunea ca n-am
citit nimic despre revolutia ruseasca, pentru ca altfel am fi stiut ca si lumea
de-acolo i-a asteptat decenii… Mama ma ruga mereu ceva, lucru care ma
impresioneaza si acum si pe care nu-l voi uita niciodata: in afara faptului ca
era un om care se retragea, punandu-ne pe noi in valoare, si in afara faptului
ca am impresia ca ea mi-a trimis-o pe sotia mea actuala, pe Magda, ca s-o
inlocuiasca, tin minte ca ma indemna mereu sa fug din tara, sa parasesc tara. Dar
eu n-am fugit atunci, ca sa n-o parasesc pe ea. A murit tanara. Intr-o
dimineata de aprilie, in timp ce eu predam la scoala; i-am parasit pe Rautchi,
pe Rebengiuc, pe toti, pentru ca presimteam ca va muri. Era bolnava. Si, intr-adevar,
a murit alaturi doar de mine; regreta ca se desparte de mine, i-am vazut ochii
plini de lacrimi. Am acoperit-o cu narcise, era floarea care-i placea, iar eu
m-am trezit a doua zi plangand, nu plang des in viata, pe o vale. Si-atunci am
inteles de ce acelei vai i se spune Valea Plangerii. Imi amintesc, si cu asta
termin deocamdata amintirile despre mama, ca ne rugase pe toti sa nu ne
imbracam in doliu daca va muri candva si sa fie arsa, dar familia n-a
ascultat-o (ma rog, tata a vrut cu popi, asa cum se inmormanteaza la
ortodocsi). Si mai zicea un lucru cand noi spuneam de cei ramai in urma unui
mort “saracii de ei”: - “Saracul de el, cel care a murit, nu saracii de ei, cei
care traiesc.” Imi amintesc ca Val, cand eram la liceu, sub legionari, m-a scos
de la Sfantul Sava si nu m-a mai lasat sa ma duc cand a fost impuscat Virgil
Madgearu (era ruda cu noi prin alianta, in casa lui mergeam foarte des). Si in
momentul acela, in care sinagoga ardea in fata noastra si in care legionarii
cantau pe toate strazile, cand au fost omorati Madgearu si Iorga, tata nu m-a
mai lasat sa ma duc la scoala, unde incepusera sa se formeze si cuiburile. Si tot
in epoca aceea, imi aduc aminte, a fost un cutremur de gradul sase, destul de
puternic, eu eram la Sfantul Sava, dar liceul s-a inchis (am stat putin
inainte). Tata, dupa acest cutremur, ne spunea mereu, ne vorbea de marele
dezastru care va urma; toti radeam de el sau nu-l credeam. Si intr-o noapte,
fiind la “Cina” cu aceeasi echipa cunoscuta, a parasit restaurantul spunand: - “Eu
ma duc ca incepe nenorocirea si catastrofa.” A venit acasa si, la cinci minute
dupa ce a intrat, a inceput marele cutremur din 1940. Deci, l-am mostenit, am
mostenit de la el acea capacitate de a presimti si superstitiile.
(Vlad Mugur la vorba cu Florica Ichim)
Sursa:
“La vorba cu Vlad Mugur”
Volum realizat cu sprijinul Ministerului
Culturii
si al
Teatrului National din Craiova
No comments: