Mariana Mihut - Unii spun despre ea ca e geniala...

Mariana Mihut

- Doamna Mariana Mihut, cam cat va "costa" un rol in teatru? Cata munca, energie si har risipiti, pentru a va magnetiza spectatorii, pentru a crea acea punte miraculoasa spre ei?

- Oricat de mare ar fi pretul, bucuria e inzecita. In fond, asta este ratiunea noastra de a fi. Efortul, chinul... astea se uita cel mai repede. Pana la urma, ne ramane satisfactia de a juca intr-un spectacol bun, de a bucura publicul, de a avea parteneri minunati, de a colabora cu regizori minunati. Desigur, scena cere si sacrificii. Mi s-a intamplat sa vad colegi venind la spectacol cu 40-41 de grade. Petrica Gheorghiu, saracul, a venit odata atat de bolnav la un spectacol, incat credeam ca se va prapadi acolo, pe scena. Si mie mi s-a intamplat sa fiu foarte, foarte racita, sa tusesc pana la sufocare. Si totusi, odata iesit in fata publicului, simti ca se petrece o minune... Te concentrezi fara sa-ti dai seama. Si... parca joci si mai bine... poate din cauza febrei. Cine stie? Ce-i drept, minunea nu dureaza decat doua ore si jumatate. Dupa care, ajuns acasa, te prabusesti in suferinta... De-a lungul carierei mele am avut alaturi niste eroi - pur si simplu. Uite, imi amintesc ca jucam cu Ileana Predescu intr-o piesa de Roger Vitrac. Ea venea din spital si juca... A jucat pana s-a prapadit... A fost unul dintre cei mai minunati oameni pe care i-am cunoscut. O actrita extraordinara! Ori Gina Patrichi! Gina aflase ca are cancer. Si totusi, a avut puterea sa joace pana in ultima clipa si a facut un mare rol in Antoniu si Cleopatra. Doamne, Dumnezeule! De cata generozitate, de cata daruire era capabila Gina!

(...) - Asadar, ati intrat dintr-un foc, inca studenta fiind, in elita artistica a lumii romanesti. Pe cine ati mostenit? Cine v-a dat pasaportul pentru aceasta lume?

- Nu stiu. Chiar nu stiu. Banuiesc ca fiecare din parintii mei a contribuit, intr-un fel, la drumul meu catre teatru, la acest... pasaport. Tata canta la chitara... Mama era foarte dotata pentru teatru. Cred ca ar fi fost o actrita mult mai buna decat mine. Si mai cred ca abia acum, la varsta asta, am inceput sa seman cu ea. Eu am terminat liceul la Pitesti. Acolo puteai sa vezi spectacole foarte bune. Mai veneau turnee si de la Bucuresti. Imi aduc si azi aminte cat de emotionata eram vazand actorii pe scena ori pe strada. Atat de emotionata, ca daca-i intalneam in drumul meu... traversam. Porneam spre celalalt trotuar. Cu aceeasi placere mergeam si la cinema. Rulau pe-atunci - tineti minte? - unele filme sovietice extraordinare. Mari regizori, mari actori. Mi-aduc aminte ca am plans in hohote la Zboara cocorii, o capodopera. Mi-a placut enorm Tatiana Samoilova. Ce actrita!

- Din acest sentiment de admiratie ati ajuns sa dati la teatru? Ori a fost o intamplare?
Mariana Mihut

- Nu. N-a fost o intamplare. Bunica mea - cea care ne conducea intr-un fel destinele (pe al meu si al mamei mele) - ar fi vrut sa dau la medicina. Sa fiu "doamna doctor". Suna foarte bine. Drept pentru care eu le-am promis ca o sa invat pentru doua facultati. Si chiar am invatat. Avantajul in cazul facultatii de Teatru era faptul ca examenul de admitere se dadea inaintea celorlalte facultati. Dar n-am apucat sa dau la Medicina si nici la Comertul exterior, pentru care ma pregatisem. Am reusit la teatru din primul foc. In comisie erau toti marii profesori ai Institutului, adica cei care urmau sa se ocupe de viitorii studenti din anul intai. Cine erau astia? Pai, Jules Cazaban, Beate Fredanov, A. Pop Martian, Costache Antoniu. Nume de legenda, nu-i asa? Eu am dat examen cu un fragment din Nunta in codru a lui Cosbuc si cu o poezie de Arghezi.

Tot articolul AICI