M-am nascut in orasul Galati, in toamna anului 1942, in ziua
de 20 octombrie. In plin razboi. Despre tragediile razboiului mondial stiu din
povestile parintilor si ale celor din jurul nostru. Si totusi, mai tarziu, dupa
cativa ani, in joaca noastra de copii, amintirile razboiului erau inca vii. Tin
minte ca, impreuna cu fratii mei sau cu alti copii din vecini, alergam prin
curtea casei si ne piteam intr-un fel de transeu, un adapost sapat de bunicu’
in gradina. Ramasese acolo din timpul bombardamentelor, cand servea ca adapost,
ca loc de refugiu al familiei noastre. Aveam sa aflu mai tarziu ca prin partile
noastre se intamplasera evenimente grave, se dadusera lupte grele. Dunarea era
aproape. La cativa pasi de noi era granita cu Uniunea Sovietica. In 1944,
Galatiul a fost bombardat de aviatia americana si de aviatia germana aflate in
retragere. 90 la suta din cladiri, locuinte si parcuri au fost distruse. La 24
august, strazile Portului si Domneasca au fost distruse complet prin minare. Abia
peste un an a inceput reconstructia orasului, dupa model sovietic.
Cand ma ridicasem nitelus si aveam 5-6 ani, auzeam si eu
franturi din discutiile celor mari. La Galati se petrecuse un fel de predare a
flotei, povestea tata. Nu prea pricepeam eu schimbarile mari din tara, dar imi
vedeam familia si pe vecinii nostri ingrijorati, dar si plini de sperante,
odata cu venirea pacii. Ai mei ascultau stirile la un aparat micut, un difuzor
cu un singur program, racordat la nu stiu ce sistem caruia i se zicea cu un
cuvant nou, aparut atunci: ”radioficare”.
Am crescut intr-o familie foarte unita, de oameni simpli,
dar gospodari. Mama mea era din partile Moldovei. A fost primul copil al unui
ceferist, Gheorghe Bozianu. Bunicul meu dupa mama a fost “sef de gara” cu
chipiu si stegulet, de straja intr-o gara mica, mica de tot, de fapt o halta,
langa un canton asezat la gura tunelului prin care se intra cu trenul in orasul
Husi. De dragul “garii” sale, bunicu’ si-a botezat prima fata cu numele haltei,
Dobrina. Cand mama era mica, toata familia o alinta Dobrita, un alint de la
Dobrina, nume frumos si mai ales… nemaiintalnit la o fata. Si Dobrita a ramas! Asadar,
mama e nascuta la margine de Husi. Cand Dobrita a devenit “domnisoara” Buzianu,
familia ei s-a mutat la Galati, unde mama l-a cunoscut pe tata, caruia ea ii
spunea, cu drag, Sandu. Tata a fost muncitor la Uzinele Metalurgice din Galati,
siderurgist. O meserie grea! Ma uit adesea la o fotografie cu el, e un
instantaneu surprins intr-o hala mare, in care tata, intr-o salopeta, intorcea
cu niste clesti uriasi o foaie de tabla incandescenta mai mare decat el. Din pacate,
l-am pierdut la 14 ani.
Eu am fost primul lor copil. S-au nascut dupa mine, din trei
in trei ani, alti doi baieti, Gheorghe si Dumitru (Gigi si Dan).
Cand eram mic, prima mea dorinta a fost sa ma fac “doctor de
flori si de pomi”. Imi placea sa stau in gradinita casei sa ma uit cum creste
iarba, cum se deschid florile. Cum se misca crengile copacilor pe furtuna. Imi imaginam
tot felul de povesti cu craiese flori si printisori fluturi si mi-ara mila de
toate, cand venea iarna. Dupa liceu ar fi urmat sa ma duc la Biologie sau la
Agronomie, la Facultatea de Horticultura. Aveam planul facut, dar in viata e
bine sa astepti, ca uite, mai tarziu, am avut o pasiune mult mai mare pentru un
alt univers… scena, teatrul…
La fel ca mine, influentat de povestile mele, de
preocuparile mele legate de natura, flori, copaci, livada… baiatul meu cel
mare, Vlad, voia sa se faca doctor de
flori. Intrebat de mama lui: “Ce vrei sa te faci, cand vei fi mare?” el a
raspuns: “Vreau sa ma fac doctor de flori”. “Doctor e frumos, dar de ce nu de oameni, ca e
mult mai bine pentru cei din jurul tau?”, a vrut sa stie mama. Incet-incet,
copilul si-a dat seama de diferenta si a ales ce conta mai mult pentru el. Ca si
mine, si-a schimbat optiunile. Acum e un excelent chirurg, sef de sectie,
conferentiar la Catedra de Chirurgie a Facultatii de Medicina. Lucreaza la un
spital important din Bucuresti, unde conduce o sectie grea.
In cazul meu, nu a avut cine sa ma ghideze. Am ramas orfan
de tata, cum spuneam, la 14 ani,
devenind la varsta jocurilor copilariei, “capul
familiei”. Mama mea draga provenea dintr-o familie simpla. Cu o gospodarie grea
pe cap, cu trei copii, vaduva de timpuriu, a fost fericita pur si simplu sa fac
o facultate la Bucuresti. Era mare lucru o… facultate! Ea nu a putut sa ma
conduca pas cu pas spre ceea ce imi doream, mai ales ca, in adolescenta,
visurile mele au virat catre magia scenei. Asa ca mi-am facut singur alegerile,
am invatat sa ma descurc singur. Mama a avut grija sa fiu un copil “cuminte si
respectuos”, sa cresc frumos, sa fiu sanatos, ca sa reusesc cu planurile mele. Un
unchi al meu m-a molipsit de maladia “incurabila” care se cheama… teatrul si viata de actor! In familie
aveam oarece traditii legate de teatru, de aceea mama era oarecum familiarizata
cu aceasta meserie. Fratele ei, Damian Bozianu, era cunoscut ca fiind unul
dintre actorii de baza ai teatrului din oras. Se mandrea chiar ca ar fi fost
unul dintre membrii fondatori ai acestuia. Dragul meu unchi Damian mi-a deschis
drumul spre luminile rampei. De la el mi se trage patima pentru scena. Fratii mei
s-au orientat catre meserii mai “serioase”, tehnico-economice. Inca din
adolescenta imi purtam visurile dand tarcoale teatrului. Ma fascinau scena,
mirosul vopselei, decorurilor, culisele, cabinele, garderoba cu costume din
timpuri indepartate, butaforia. Actorii mi se pareau niste fiinte
extraordinare, care deveneau sub reflectoare… eroi, iar eu faceam juraminte ca
intr-o zi voi fi ca ei!
Costel Constantin
Sursa:
Ioana Bogdan
“Costel Constantin un actor printre rolurile
sale”
No comments: