 |
| Victor Ioan Frunza |
Ce anume din viata dumneavoastra v-a indreptat catre teatru, domeniu al fascinantului si al fragilului?
N-as putea sa spun cu precizie, sa relatez niste evenimente: stiu inca ca de foarte mic am vrut sa fac teatru. Initial voiam sa ma fac actor. Mai tarziu am si produs un spectacol, pe care l-am regizat cand aveam 11 ani.
Regizor la… 11 ani? Era, probabil, un spectacol… in familie.
Nu. Era un spectacol la scoala unde invatam – scoala 82 din sectorul 8 (asa era numerotat atunci) – jucat ca la carte, pe o scena. Scoala avea o sala de spectacole in toata puterea cuvantului, cu scena dotata, cu vreo 400 de locuri… Asta sa zic ca ar putea sa fie un inceput!
Ati „operat” si atunci asupra textului?
Din cate mai tin minte, am scris si scenariul, l-am pus in scena, am facut decorurile, programul de sala… Din punct de vedere tehnic, tot ce era acolo semana a mizanscena. Pe urma am vrut sa devin actor, eram chiar convins ca pot sa fac meseria asta si am dat concurs la Scoala populara de arta din Bucuresti. Eram in anul intai de liceu si pentru ca la actorie nu mai erau locuri, am dat la regie, am intrat si asa, usor-usor, m-am convins ca n-am ce cauta in actorie.
Asa s-a facut ca, peste cativa ani, in 1976, ati intrat la I.A.T.C., la regie, concurand pentru unul din cele trei locuri.
La proba eliminatorie am avut cinci subiecte: o improvizatie, o povestire scenica sau cinematografica pe trei cuvinte date, descifrarea situatiei conflictuale dintr-o imagine care ne-a fost prezentata, conceperea unei secvente cinematografice dupa un text de Rebreanu, caracterizarea personajului Catavencu din „O scrisoare pierduta” si analiza de imagine la un film, nu-mi mai amintesc care.
In legatura cu Institutul de Teatru din Bucuresti exista parerea aproape unanima ca reprezinta o sursa de cadre bine pregatite atat in regie, cat si in actorie; faptul ca am avut si avem regizori de talie europeana si mondiala se datoreaza si existentei acestui institut. Din 1981, cand ati absolvit, au trecut sase ani; aveti, deci, o perspectiva asupra institutului. Va rog sa evocati aspectele pe care le considerati demne de semnalat.
Vreau sa spun de la inceput ca in institut am avut o mare sansa: am avut un profesor exceptional, pe Mihai Dimiu. Nu stiu daca l-ati cunoscut…
Da, l-am cunoscut, in imprejurari de neuitat.
Imi place sa-i evoc personalitatea de cate ori am ocazia: realmente, cred ca pentru mine si pentru colegii mei, printre care Dembinski, Tompa, Mihalache, el a fost mai mult decat mentor si pedagog: se stabilise o legatura foarte calda si chiar sistemul de predare pe care il aplica profesorul Dimiu era cu totul deosebit. In afara de, sa zicem, stricta specialitate (fragmentele de spectacol pe care le realizam noi pentru examenele de ani), profesorul nostru invita (sau mergeam in vizita la) tot soiul de personalitati. Asa i-am cunoscut pe pictorul si scenograful Sever Frentiu, pe medicul neurolog Dumitru Constantin, pe pictorul Yannis Papas si pe multi altii. Erau un fel de colocvii pe teme libere, care in aparenta nu tineau de pregatirea noastra pentru meserie, dar numai in aparenta. Am avut drept oaspete la curs pe antropologul Cantemir Riscutia si am discutat probleme de antropologie: poate ca aceasta n-avea legatura directa cu teatrul, dar ni se oferea astfel posibilitatea de a explora niste zone care la un moment dat pot fi deschise catre teatru. Insusi faptul ca trebuia sa ne pregatim pentru aceste intalniri din domenii diverse insemna foarte mult – imi dau seama azi – pentru noi. Toate acestea se instituiau intr-un sistem care pana la urma dobandeau coerenta: pregatira regizorului devenea plurivalenta in adevaratul sens al cuvantului. (…)
Tot articolul AICI
No comments: