 |
| Leopoldina Balanuta si Victor Rebengiuc |
,,Un decor adevarat reprezinta un mare sentiment dramatic". Ne-am gindit la aceasta fina observatie a lui Jouvet, in fata decorului conceput de Teodor Constantinescu, pentru piesa “Doi pe un balansoar” de William Gibson.
Doua siluete, el si ea, cu spatele la public, nemiscate, fiecare pe practicabilul care-i delimiteaza incaperea, tac. Sint dansatoarea Gittel Mosca (Leopoldina Balanuta) si avocatul Jerry Ryan (Victor Rebeingiuc), doi oameni pierduti printre cele 14 milioane de locuitori ai New York-ului, singuri, fiecare in camera lui, in micul si strimtul lui univers ; soneria telefonului, care va zbirnii, stabilind o legatura magica — apropierea —, inca nu s-a declansat. Peretii care despart cele doua camere, situate la citeva mile departare, nu exista si pe podeaua scenei, ce sclipeste cu luciri metalice si inghetate, se reflecta, ca rasturnate in apa unui lac pustiu, siluetele uriasilor zgirie-nori desenati pe fundal. Liniile verticale fug in jos, se pierd atingindu-se sinuos undeva, nevazute ochiului. Scena goala e inconjurata de panouri albe, pe care sint schitate cladirile inalte, podurile aeriene „de vis", stilpii de telegraf si acoperisurile. Desenele dau senzatia de real si ireal, de vis si adevar... in aceasta padure de ziduri, in care tumultul omenesc, ingramadirea trupurilor, virtejul de patimi si interese — intr-un cuvint, oamenii — par inecate, se desfasoara o simpla, banala si trista poveste de dragoste.
Nu stiu daca acesta este unicul decor valabil pentru piesa lui Gibson, ale carui indicatii riguroase descriu, cu infinite detalii, cele doua camere, cu specificul si obiectele lor, insistind asupra mirosului lazii de gunoi din fata camerei lui Gittel si a invaziei de plosnite din odaia lui Jerry. Desigur, s-ar fi putut monta in scena cele doua camere, fiecare aruncata intr-o alta periferie a metropolei, scarile de incendiu care duc spre ele, s-ar fi putut umple fundalul cu zgomotele strazii ; s-ar fi putut recrea ambianta exacta a fiecarui loc de joc. Dar nu despre felul in care traiesc eroii a vrut regizorul sa vorbeasca, montind “Doi pe un balansoar”. Nu o „felie de viata" de peste ocean l-a preocupat. Pe marginea situatiei dramatice a piesei in doua personaje, a dramei unei iubiri ce nu se poate implini, Penciulescu ne-a vorbit despre singuratatea omului in „orasul tentacular", despre imposibilitatea comunicarii reale intr-o lume indiferenta, chiar dusmanoasa fata de omul simplu. Prin decor, imaginea scenica exprima, cu o elocventa admirabila, aceasta idee, patrunzatoarea poezie dramatica. Piesa lui W. Gibson a cunoscut, dupa premiera ei newyorkeza (1957), o senzationala cariera internationala, cei doi fiind interpretati de mari vedete ale scenei si ecranului, printre care citam pe Anne Bancroft, Shirley Mac Laine. Annie Girardo Lavrova, Marcello Mastroianni, Jean Marais, Robert Mitchum, Henri Fonda etc. Directia de scena a fost semnata, printre altii, de Peter Brook si Luchino Visconti. Imensul succes al unei piese de dragoste — cind variatiile pe aceasta tema abunda si, in afara dialogului in doi, nu gasim indrazneli de stil, inovatii de tehnica dramaturgica — se explica prin adevarul de viata exprimat, prin profundul umanism al scrierii. Piesa e adevarata ca un film neorealist si vorbeste despre dragoste fara ca eroii sa rosteasca vorbe de iubire, are un dramatism nespectaculos, e bogata in notatii si reactii psihologice. Regizorul a potentat, a adincit chiar sensurile ei, demonstrind, prin jocul deopotriva de echilibrat si de nuantat al Leopoldinei Balanuta si al lui Victor Rebengiuc, dezechilibrul unei iubiri intr-un univers imperfect, contratimpurile dragostei, instabilitatea traiului, zadarnica fuga dupa o clipa de echilibru — imposibila tentativa de a opri o clipa balansoarul ce se leagana, suspendat intr-un ocean al singuratatii umane, sub un cer senin si nepasator. Inegal ca valoare artistica (criticul dramatic al ziarului „New York Times" observa ca „asemenea balansoarului, piesa balanseaza intre stralucire si mediocritate"), dialogul newyorkez prilejuieste un spectacol de mari satisfactii estetice, o reprezentatie cu totul memorabila. Actorii par a crea spontan, seara de seara, evenimentele dramatice, parcurgind, cu o emotivitate lucida, singuratatea, izolarea, cautarile, intilnirea, despartirea. In afara celor doua personaje, un rol hotaritor in spectacol il ocupa inventia lui Alexander Graham Bell, telefonul, accesoriu indispensabil dragostei moderne, care aduce aici cea de-a treia prezanta, sotia lui Jerry Ryan.
Constructia piesei, modalitatea ei dramatica, atasata amanuntului de viata, detaliului, ar fi permis si o alta tratare sceinica, de un „realism" in intelesul ingust al cuvintului, cu etalarea obiectelor care inconjoara viata celor doi. Ca si in cazul piesei lui Dorian, Penciulescu a sters si aici detaliile, transferindu-le in gesturi si atitudini. Mica drama a balansoarului capata o tulburatoare profunzime, o stralucire de poem teatral.
Ne-am intrebat de ce a ales Radu Penciulescu aceasta piesa. Pentru faima ei, prevazind — asa cum s-a si intimplat — un mare succes de public ? Credem ca nu pentru latura ei usor melodramatica, ce invita spectatoarele la suspim si spectatorii la sceptice clatinari ale capului. Dimpotriva. Spectacolul opteaza pentru poezia trista, amara, invita la meditatii profunde si, fara indoiala, prin generoasele partituri actoricesti, ofera interpretilor posibilitatea unor desfasurari ample, intr-un registru larg spectacular. Regizorul a imprimat oscilatiilor si relatiilor celor doi eroi , un sens mult mai adinc si mai grav decit a voit, poate, chiar autorul. Se mediteaza asupra unei zone importante din viata cantemporana, caci piesa, peste structura ei ,,de camera", a devendt o dezbatere grava : despre singuratate, despre infioratoarea izolare a unui cuplu, intr-un fantastic pustiu ultracivilizat, „unde nimeni nu aude cind strigi dupa ajutor."
La inceput, odata cu ridicarea cortinei, pe scena creste, vertiginos, intregul fundal. Dupa plecarea definitiva a lui Jerry (Victor Rebengiuc), decorurile incep treptat sa alunece, zgirie-norii cufundindu-se parca pentru totdeauna in luciul inghetat al pardoselii. Gittel ramine intr-un pustiu imens si in scena coboara de sus stangile si reflectoarele, amintindu-ine ca sintem la Teatrul Mic, unde orice piesa este o invitatie lucida la reflectie asupra destinului omului in societatea contemporana.
Mira Iosif
Revista TEATRUL
februarie 1965
No comments: