 |
| Valentin Teodosiu |
Se deschide usa apocaliptic si apare una care zice TE-O-DO-SIU Valentin.
- Prezent, zic eu cu gandul la armata.
- Poftiti!
Intru prin spate, urc pe o scena, zic:
- Buna ziua. Ma numesc Valentin Teodosiu.
Bibanu zice:
- Cu ce ati dori sa incepeti?
Zic:
- Cu poezia “Pentru poporul meu” de Margaret Walker.
Si incep. O zic si Bibanu spune:
- O fabula stiti?
Zic:
- Da.” Oul de strut” de Marin Sorescu.
- Va rog sa recitati “Mistretul cu colti de argint”. Dezbracati-va, faceti-va comod.
Dau jos haina, ma duc sa o asez in cuier si evident o pun in asa fel incat sa cada. Sa zica aia, ia uite ce timid e saracu’.
- Doriti un pahar cu apa?
- Nu -zic -e-n regula.
- Mergeti in fundul scenei.
Ma duc acolo, ma concentrez, ii dau drumul.
Bibanul striga:
- Mai tare.
Eu, enervat, o zic la fel de incet si incep treptat sa recit ceva mai tare.
- Mai tare, va rog, zice Bibanu.
Eu, nimic, imi vad de ale mele. Si la jumatatea poeziei ma opreste.
- Multumesc.
M-am enervat pana peste poate. Asta si urmarea. N-am zis nimic. Zice:
- Spuneti “Trebuiau sa poarte un nume” de Marin Sorescu. Dar veniti la marginea scenei si stati jos.
Ma duc, m-asez, o spun, ma ridic si zice:
- Luati scaunul ala si veniti in fata mea.
Ma conformez.
- Spuneti poezia filozofica.
Era la jumatate de metru. Dincolo de catedra erau cinci persoane: profesoara de dans, profesorul de muzica, psihologul de serviciu, profesorul de expresie artistica a cuvantului.
Bibanu soarbe o gura de cafea si zice:
- Da-i drumul.
Credea ca o sa ma pierd de tot. Ma uit cu o greata universala la el (aiurea), ma concentrez si zic ca intr-o transa:
- Era o frunza.
Pauza. De efect.
- De Robert Desnos.
Toti izbucnesc in ras. Primul vers al poeziei filosofice era acelasi cu titlul poeziei. L-am fentat. Recit poezia pana la capat. Ma duc pe scena si mi se cere sa recit Carl Sandburg – “Calaul acasa”. O recit. Zice:
- O poezie populara n-aveti?
- Ba da. Cantecul Bradului.
O spun si pe asta. Profesorul de muzica zice:
- Puteti sa ne cantati sau sa fredonati o melodie?
Zic:
- Da.
Si incep sa cant un sonet de Shakespeare:
- Cand eram flacau la mama/Hei ce ploaie si ce vant./ Dam si eu prin fete iama/Fiindca ploua pe pamant.
- Acum – zice o voce din intuneric – va rugam sa ne dansati sau sa mergeti in ritmul melodiei pe care o veti auzi.
Si-mi pun aia o melodie sinistra. N-apucai bine sa descoperi un ritm ca o lua pe alt ritm. Incerc eu incerc si la un moment dat ma enervez, fac un gest de lehamite si-ncep sa dansez intr-un ritm imagint de mine.
- Multumim, examenul dumneavoastra a luat sfarsit.
Ma duc in sala de tortura si astept. Numai examenul meu durase 45 de minute. Imi zic ca astia au incercat sa gaseasca ceva bun la mine si n-au reusit. Mai erau doi candidat, unul cu T si unul cu Z.
Pana in ultima zi fusesera admisi 54 de candidati.
Si m-apuca gandurile negre. “Aoleo, sa vezi ca n-am luat proba de aptitudine. Ma iau astia in armata si ala sunt. Ce fac daca nu intru?”
Si optimistul din mine zice: “Lasa ba, ca daca ma iau in armata, fug la anu’, dau examen si ma iarta astia. Ba nu, nu pot fugi, ca ma dau aia dezertor.” Ala cu Z venise imbracat in soldat. Zic: “Hopa-tata, deci se poate. Imi iau permisie in perioada examenului si ma prezint la examen. Dar de ce, ma, frate, sa ma pice, ca am fost bun? Sau poate ca am fost prea moale!”
Vreo 20-30 de minute am stat toti cei douazeci asteptand rezultatele. Vine una cu douazeci de buletine. Goale!!! Eu stateam pe o banca lunga si joasa. Am incremenit cu totii (sa-I vedem putin chilotii). Numai d-asta nu ne ardea noua. Ce vedeam era incredibil. Douazeci de buletine goale. Cei admisi aveau in buletin legitimatia de concurs cu care mergeau mai departe la dracu sa-i ia. Noi toti din ultima serie, baieti, am primit 20 de buletine goale. Cretina aia care ne adusese buletinele a iesit din sala. Nimeni n-a scos un cuvant. Dupa zeci de secunde revine vaca cu o legitimatie in mana. Asta este a lui T…, T…, T… dar toti eram cu T. Cel putin mai mult de jumatate. Douazeci de suflete suspendate asteptam numele intreg de pe legitimatie.
- Ta, Te, Ti, To, Tu, Tanase, Talica, Temisan. Nu inteleg ce scrie aici.
Sar vreo trei pe ea (bine i-au facut), incercand s-o ajute la dezlegarea pestelui. Intr-un tarziu zice: TEODOSIU.
Am cazut de pe bancuta in cur, pe podea. Puteam sa mor nebun. Asta pentru prima oara in viata. Sar, ii smulg legitimatia (ca nu puteam sa mi-o smulg singur) si plec victorios, beat de fericire. E clar. Am fost bun!!!
Ma duc acasa, le spun alor mei ca am luat prima proba, evident ca nu m-au crezut. Nici nu-i interesa. Taica-meu, intr-a unsprezeca, m-a trimis sa muncesc la impins vagoane (fara misto) cu lut pentru caramida. Iar intr-a zecea vopseam acoperisuri. Desi putea foarte simplu sa ma angajeze la el la serviciu. N-a fost rea experienta. Am lucrat zilier si la Metaloglobus (la impachetat jucarii). Probabil ca sa apreciez banul pe care nu aveam sa-l castig niciodata. Ca la bani n-am avut noroc.
A doua zi ma duc la testele psihologice cu caracter orientativ pentru comisie, care n-aveau nici o influenta asupra examenului in sine (ziceau ei). M-am descurcat de minune. Peste trei ani aveam sa aflu ca am fost mediocru, neinteresant pentru psiholog. Vine etapa a II-a. Marea Unire. Se reunesc comisiile (de parca s-a facut Romania Mare). Sef de comisie – Maestrul Loghin (care n-are nici o legatura cu Irina). Ma pune sa recit ce vreau. Recit “Pentru poporul meu”, de Margaret Walker. Zice:
- Spuneti fabula.
Recit “Oul de strut” de Marin Sorescu. Ma pune sa incep “Mistretul cu colti de argint” de Stefan Augustin Doinas si ma intrerupe la sfert.
- Spuneti “Calaul acasa”, de Carl Standburg.
O spun.
- Bine, zice, luati doua biletele pentru improvizatie.
Mi-a cazut Iepuras si Clopotel. Cu ajutorul clopotelului trebuia sa redau o caracteristica a animalului. Iepuras de doi metri n-am mai auzit. Cobor de pe scena, iau clopotelul si incep sa ma plimb incoace si in colo. Dl Loghin zice:
- Aveti doua minute la dispozitie.
Nimic. Un minut si jumatate. Nici pomeneala de improvizatie, de unde eram printre cei mai buni.
- Mai aveti 30 de secunde.
Disperat, ma apropii de masa comisiei si aprind veioza din fata unei doamne Beate (Fredanov). Dansa o stinge. Eu caut prin hartiile din fata doamnei Beate aprinzand din nou lumina si intreband:
- Cat mi-ati dat?, iar in asteptarea raspunsului tremuram abia perceptibil clopotelul.
Comisia se amuza, ma pune sa fredonez o melodie, cant sonetul lui Pittis din “A douasprezecea noapte” de William Shakespeare si parasesc sala cu un 7 (sapte) cat mine de mare. Cel mai tare la improvizatie fusese ala caruia ii picase Paun si Clopotel. Ridica clopotelul la o usa invizibila, il agita si dupa cateva momente intreaba:
- Domnul Paun este acasa?
Pacat ca nu mi-a venit mie (poanta).
In finala ramasesem 32, din care trebuiau sa intre 13.
Ca monolog, pregatisem Marc Antoniu din Iulius Cezar de William Shakespeare. Il vazusem pe Brando in film si imi placuse mult. Imi vine randul. Cu cateva momente inainte de a intra in groapa cu lei, aflu ca eram al saptelea cu acelasi monolog. Sa innebunesc, nu alta! Zic: din sase Marc Antoniu, unul precis fusese mai bun, daca nu doi. Intru in sala si sunt intrebat:
- Ce monolog ati pregatit?
Vad o camera video pe mine si zic:
- Marc Antoniu din Iulius Cezar, de William Shakespeare.
Zice Dem (Loghin, nu Bibanu):
- Daca aveti nevoie de recuzita, elemente de decor, ceva, orice, puteti sa-i cereti domnului Marinica.
Ma gandesc rapid. Cum fac cu cadavrul lui Caesar?
Mi-l imaginez in fata comisiei. Sa cer ceva sandale romane, sa ma descalt, sa ma dezbrac, o toga ceva? Zic:
- Nu am nevoie de nici un element de recuzita.
- Nici de hartie?
- Nu, zic.
- Bine, incepeti.
- “Prieteni, cetateni, romani.
Venii aici pe Cezar sa-l ingrop
Nu slava sa-I aduc.”
Poporul era comisia, cadavrul lui Caesar era in fata comisiei (nu eu) – undeva in fata, jos.
Termin monologul, ma sui in troleibuzul 92 si o iau spre casa. Eram epuizat. Zic, sa vezi acum asteptare. Mai ceva decat “Asteptandu-l pe Godot” al lui Becket.
Zile de neliniste, de nesomn. Ma duc la Scoala Populara de Arta - aia, innebuniti, nu ajunsese nimeni in finala. D-na Yvonne Podoleanu (fosta Berthola, nepoata marei actrite Clody Berthola), plangea. Zic:
- Nu plangeti, doamna, ca n-am murit inca. Nu intru, nu intru , ce-o sa fie? O sa dau la anu’. Si la multi ani.
Vine ziua mult asteptata. Afisarea rezultatelor (nu electorale, nici vorba). Cobor din troleibuz la Kogalniceanu. Vin spre institut si vad o mare de oameni. Astept doua-trei ore si la un moment dat aud un chiot. Un tiganus mic, urat, iese din fata listelor care abia se afisasera, urland ca un dement:
- Am luat zece. Am intrat primul!
Il chema Pintea Adrian.
Ma apropii de liste, ma strecor in fata si o iau de sus in jos. Unu, doi, trei, patru… Vad multe medii de 7,50. Mi se face rau. Zic: sa vezi ca n-am intrat. Si dupa alea vin si mai multe medii de 7. Zic, e clar, cu 7 n-am intrat. Trebuiau sa intre 8 neincorporabili si 17 incorporabili. Notele erau la un loc. Ma caut in disperare si ma gasesc la numarul 13. Teodosiu Valentin Toma – nota 7,50. Mai erau doi. Am fost sapte insi cu 7,50. Ultima medie. Eu ce sa mai urlu? Am inceput sa plang. M-a apucat o surescitare nebuna, imi venea o moara pe Siret (de Mihail Sadoveanu). Ma urc in troleibuz si o iau spre casa. Ajung la capat la Barajul Dunarii. Cobor din troleibuz si spre casa ma intalnesc cu un vecin.
- Felicitari, zice.
- Pentru ce? Il intreb eu.
- Am auzit ca ai intrat la Teatru.
Am ramas nebun (a doua oara).
- De unde stiti, ca de-abia acum s-au afisat rezultatele?
- Eh, stie toata lumea.
Va dati seama?! Un pensionar nebun sau o tata dementa au fost pe-acolo, au vazut listele si au sunat acasa sa anunte ca baiatul maiorului intrase la teatru. Vin acasa, deschid usa, intru, mama era la bucatarie. Tata era la masa.
- Ce-ai facut? Ma intreaba mama.
- Am intrat cu 7,50
- Ma, tu minti. Auzi, Ionele, ca fi-tu e student, a intrat la actorie!
Valentin Teodosiu – Un clovn pentru eternitate
Foto: Dinu Lazar
No comments: