“Nea Aurica”

Aurel Munteanu

Sub aparenta cinismului se ascundea una din marile timiditati. In climatul unei dulci nepasari el, construind cu minutiozitate roluri de neuitat. Ramas copil rasfatat pana la sfarsitul vietii, paradoxalul Aurel Munteanu, a fost unul dintre maturile talente profesioniste ale teatrului romanesc. Elev preferat al lui Mihai Codreanu, acest mare Romeo al anilor ’30, nu se sfia sa abordeze cupletul sau sarja la Alhambra sau la Tanase, aria lui Pichillo din Offenbach impletind-o cu monologul lui Don Salust din Ruy Blas, rol pe care il cunostea pe dinafara, pe care si-l dorea, dar pe care nu-l jucase niciodata.
Principiul lui de teatru era: “bre sa fii simpatic si sa spui publicului ce vrea el si inca ceva! Joaca “situatiile” cu curaj, si atunci o sa te creada”.

I-am fost partener ca actor in multe piese in anii ’50, iar la inceputul deceniului al VI-lea am colaborat cu el ca regizor, atunci cand pe scena Teatrului National a creat doua personagii, dupa arhitipare unice actoricesti, in doua piese din trilogia autorului de autentica vana Al. Voitin, (“Oameni in lupta”, “Oameni care tac”, si “Oamenii inving”).
Avand ca locuinta modesta timp de 15 ani, doua cabine ale teatrului din Pasajul Comedia, acest mare actor a plecat dintre noi fara decoratii pe piept sau titluri de onoare. Destinul i-a oferit insa o moarte spectaculoasa pe care pana atunci nu i-o oferise decat lui Moliere. A murit pe scena. Acum mai bine de 10 ani intr-o seara de iarna. Dupa ce jucase in piesa lui Tenesse Williams “Orfeu in infern”, dupa moartea sa din scena, a murit in cabina demachiindu-se. Parcele care ii incurcasera itele in timpul vietii, au stiut sa i le taie cu maretie.

Mihai Berechet
Din Caietul-Program nr.28 Teatrul National
Stagiunea 1974 - 1975