Gheorghe Dinica - Amintiri din copilarie

Gheorghe Dinica

-    Asadar?... Cum a fost copilaria micutului Dinica?
-    … Copilaria mea? E cam departe. M-am nascut in Bucuresti, mai precis la marginea orasului, in Giulesti. In vremea aceea, Giulestiul era una din perlele periferiei bucurestene… Vreau sa zic – inainte de razboi. Strazile noastre – mai toate – aveau nume de pomi: Plopului, Mesteacanului, Artarului. Eu am copilarit pe strada Pinului, pe atunci nepavata si cu cismele in curte. Intrarea in strada se facea cu usurinta daca erai de-al locului. Altfel aveai surprize. Daca o fata de pe la noi venea seara de la vreun “salon de dans” insotita de un baiat din alt cartier, nu era prea bine pentru el. Intrarea ii era interzisa intr-un fel sau altul. In “zona” erau un fel de “lideri” neoficiali, dar cu atat mai de temut. Ei faceau legea!

Sigur, timpul cerne amintirile sau le toceste varfurile. Eu vad prin ceata un cartier colorat, cu carciumi in statiile de tramvai. Carciumile astea aveau cate un acordeonist care primea clientul chiar la scara vagonului. Dimineata, strazile rasunau de strigatele “oltenilor”, un fel de negustori ambulanti care aduceau, in cosuri mari, zarzavaturi sau peste proaspat. Cosurile erau legate cu sfori si atarnau dintr-un fel de jug subtire, de lemn, pe care negustorii il purtau asezat pe dupa gat. Mergeau oltenii astia balabanindu-se si oarecum incovoiati de greutatea marfii din cosuri. Cam asa era cu iaurgiii – care aveau un fel de dulapioare cu sertare din care se iteau castronasele cu iaurturi dulci si proaspete… Si cu caimac gros… Treceau pe strazile noastre si tiganci cu “spoitingiri”… Ne faceau capul calendar cu strigatele lor… Da, un cartier pitoresc, cu oameni nevoiasi, cu mici slujbasi sau cu “smecheri”, cu fete cuminti sau mai putin cuminti… Noi, copiii, il aveam pe Anghel, frizerul, el ne tundea cu masina… Si-l mai aveam, ca prieten, pe “Mosu”, de la care luam “coloniale si delicatese”…
Iarna faceam derdelusuri cat casa, iar toamna impingeam la carutele cu lemne, care se luptau cu noroiul strazii…
Soarta a facut ca eu sa traiesc cam liber. Parintii mei s-au despartit pe cand aveam vreo opt ani. Asa ca am ramas pe mana bunicilor, care au facut si ei ce au putut… Strada era viata mea. Iar eroii mei erau baietii mai mari. In ochii pustimii, ei reprezentau suprema barbatie… In piesele lui, “Domnisoara Nastasia” sau “Maidanul cu dragoste”, Gemi Zamfirescu a zugravit cum nu se poate mai bine lumea asta colorata. A infatisat-o asa cum era, in toata mizeria si maretia ei… O lume disparuta, care nu se va mai intoarce niciodata! 

Gheorghe Dinica
“Amintirea ca un parfum… “ de Silvia Kerim