Chipul, numele si talentul lui Toma Caragiu, atat de proaspat inca in amintirea noastra, paseste in istoria teatrului romanesc si va fi asezat alaturi de cei mai mari interpreti ai scenei noastre: Nottara, Iancu Petrescu, Brezeanu, Baltateanu si altii. Dealtfel, tot ceea ce a creat in arta Toma Caragiu era istorie, facea parte din momentul de maxima maturitate a istoriei teatrului romanesc, marca momente de varf ale acestei maturitati.
Imaginea actorului Toma Caragiu, atat de indragita de public, era pentru cei ce l-au cunoscut ca om si coleg, poate de zeci de ori mai pretioasa, de nesters, de neuitat pentru ca insemna o imbinare tulburatoare de afectiune si inteligenta, de intuitie artistica si intelegere intelectuala, de sensibilitate si rationament niciodata deslipit de adevarul de viata.
Traia din plin prezentul si il reflecta atat in viata cat si pe scena cu o intensa vitalitate, cu umorul sau sanatos, cu toata forta sa dramatica si surprinzatoarea sa capacitate de lirism gingas, de prospetime si curatenie sufleteasca. Imbina stiinta de a replica, de a accentua nuanta sensibila sau comica a unei replici, a unui sfert de replica cateodata, de a dimensiona timpul necesar evidentierii ideii in cuvant. Tot ce stia despre teatru nu-l inchista, nu-l izola de colegi, il lasa la fel de curios fata de orice partener, de la cel mai experimentat pana la cel care debuta. Isi respecta intr-un mod exemplar partenerii, in spatele acestui respect era totdeauna acea curiozitate si admiratie sincera pentru tot ceea ce faceau bine si o calda si exacta critica pentru toate greselile lor.
Odata, in culise, in timp ce Toma juca ultimul rol din sirul marilor sale creatii – James Tyrone din “Lungul drum al zilei catre noapte”, in timp ce vocea i se auzea de pe scena in difuzoarele cabinelor, Clody Bertola ne spunea cu cat respect si tulburare ii menaja momentele grele din piesa.
Ultimele lui mari creatii in teatru au fost doua roluri complexe, doua roluri de drama. Ca orice comic excelent, aspira sa joace partituri grele, serioase, si reusita lui in aceste doua roluri, Satin in “Azilul de noapte” si James Tyrone din piesa lui O’Neill, insemnau doua mari izbanzi atat pentru public cat si pentru el. In “Azilul de noapte”, in mod ciudat, lua in fiecare seara aplauze la o replica pe care nici unul dintre noi nu o considera o replica de aplauze: “De ce sunt atat de bun asta-seara?” Publicul iesea pentru o clipa din conventia nascuta de conflict si-l aplauda pentru ca era atat de bun in rol.
Un rol de drama a ramas neinterpretat de el. Spunea adesea “As vrea sa incerc sa joc Othello! Marturisesc ca distribuirea in cele doua roluri citate mai sus era in intimitatea gandului meu dorinta secreta de a-l pregati, de a-i largi gama de interpretare pentru acest rol. Dar i-am ramas dator lui Toma Caragiu cu realizarea acestui vis de actor, asa cum i-am ramas dator fata de atatea si atatea clipe de prietenie, de afectiune, de omenie.
N-am sa uit niciodata privirea aprobatoare sau dezaprobatoare, sau mai bine spus frantura de privire cu care, sub chipul lui Tipatescu, imi judeca fiecare replica pe care i-o dadeam ca partener. Dar Toma se judeca in aceeasi masura si pe el. Il asteptam in culise sa iasa din scena pentru a intra imediat dupa el, dupa un moment foarte scurt al lui Tipatescu: o trecere si o singura replica. Iesea mereu cu aceeasi emotie, cu aceleasi batai accelerate de inima, cu aceeasi judecata severa, critica, referitoare la ceea ce a realizat. Cateodata ii era necaz ca intrase prea bine si ca lua aplauze in momentul aparitiei, desi, in mod savant, dorea sa le obtina la iesirea din scena si spunea: “Nu-i poti cere publicului mai mult decat poate sa dea. Pentru trecerea asta, nu poti lua decat o singura data aplauze!” In comedie incerca sa epuizeze tot efectul comic al fiecarui moment, al fiecarei replici, al fiecarei scene. In schimb, in piesa lui O’Neill refuza cu indaratnicie orice tentatie de a obtine aplauze, de a da replica cu efect si imi cenzura si mie indicatiile, cand, atras de farmecul lui comic ii ceream sa sublinieze intr-un fel mai putin dramatic vreo replica. Cred ca atat in “O scrisoare pierduta” cat si in “D-ale carnavalului” interpretarea lui incununeaza nu numai un lung sir de roluri din literatura dramatica romaneasca, carora el le-a dat viata cu atata stralucire, ci raman modele greu de ajuns, raman pietre de hotar in interpretarea teatrului lui Caragiale.
Cronicarii romani, rasfatati de talentul lui, consemnau de multe ori cu superlative realizarile sale. Dar si criticii de peste hotare sesizau calitatea exceptionala si reintoarcerea lui din turneele internationale era insotita de fraze ca: “Intreaga distributie merita buchete de flori, dar daca cineva ar trebui scos in evidenta, singularizat, acesta este Toma Caragiu” sau “Toma Caragiu este un comic genial” si multe altele.
Aceste deosebite calitati interpretative sporeau de multe ori valoarea textelor, sporeau relieful unor personaje ce se implineau pe scena datotita magistralei sale interpretari in zecile de piese din dramaturgia contemporana in care a jucat cu atata pofta si daruire. Pe de alta parte, in rolurile din dramaturgia clasica a reusit nu odata sa demonstreze variatele sale posibilitati. Si vor ramane memorabile realizarile sale din Brecht, Shaw, Gogol, Beaumarchais, Hasdeu si Caragiale. Dar creatia lui nu se rezuma numai la realizarea unui rol, a unui personaj, ci la generarea unei atmosfere de cautare artistica, ce cuprindea intreaga echipa, pentru ca interesul atentiei sale depasea cu mult zona individuala actoriceasca, transformandu-se intr-un element stimulator greu de definit, acel element care inaripeaza un colectiv.
Florile pe care le asternem amintirii lui Toma Caragiu sunt alcatuite dintr-un respect adanc fata de arta lui, din dragostea de neuitat pentru sufletul lui.
Liviu Ciulei
Revista Secolul 20, nr. 4-5, 1977
No comments: